De ieri, de când s-a dus Poetul
Mulţi detractori încercă să afirme
Grotesc, că s-a mai dus un …escu.
Acelor corbi ce muşcă din sicrie
Le amintesc că poezia are un nume …Păunescu

A fost, ce tragic sună, o flacără în furtună
Şi patimă, iubire, verb din românism
A exprimat şi Mioriţe dar şi turmă
Ne-a alinat cu versul său în comunism

O lume mistică se întrupa din Flacăra
Păduri de oameni cântau, El se ruga
De ieri, între scânduri din copaci fără pădure
Poetul s-a retras, luând cu el fantastica minune

„Rămâneţi într-o lume mai orfană
Murmuraţi rugi pentru voi, pentru părinţi
Făceţi-vă voi singuri o lume mult mai bună
Eu unul mă caţăr la cer, la îngeri iubiţi!”

Ca un smarald prins într-un kichi
Tu te-ai desprins de-această ţară
Prea brusc, ‘ntr-o dimineaţă cenuşie ca de tuci
- Poetul a plecat puţin să moară

Condei român, rămâi uscat
Poetul a plecat



Câteodată, când veştile năprasnice năvălesc peste oameni, cuvintele sunt prea sărace pentru a mai spune câtă iubire, respect, ură sau uimire a strâns sufletul într-însul de-a lungul timpului faţă de cel ce pleacă. Doar simţi. Exprimarea e parcă o piatră de moară iar cuvintele nu sunt de găsit pentru a zugrăvi un portret de poet. Pentru Păunescu verbul era găsit întotdeauna, chiar şi pe patul de spital, în aşteptarea celei căreia i-a cerut o scurtă păsuire, pentru că mai avea încă multă viaţă de împărţit lumii.



De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!

(31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă)



Flacăra a mai pâlpăit cu lumina sa un ultim poem, un testament - dorinţă prin care şi-a împărţit sufletul în şapte zări, Moldova, Ardealul, Oltenia sa dragă şi Basarabia, către românii de pretutindeni, dar pentru El…dorinţa celor câţiva ani pe care şi i-a mai dorit s-a stins în zorii zilei de ieri.
Pe poeţii care mor, Doamne fă-i nemuritori!



Scrisoare către urmaşii mei

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.



Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.



Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Adrian Păunescu - Iubiţi-vă pe tunuri

Un produs Blogger.