Chiar dacă sunt decenii sau chiar secole de când faţa văzută a Iaşului s-a schimbat sub lucrările heirupiste ale sistematizării comuniste sau sub avalanşa haotică de construcţii de după 1989, Iaşul subteran, ascuns de multe interese şi poate şi de aceea, păstrat mai bine decât orice construcţie de patrimoniu după care ar fi jinduit vreun afacerist pentru a o înlocui cu vreun colos de beton şi sticlă, îşi descoperă câte puţin misterul, precum o curtezană cu pretenţii, în mod parţial, dar irezistibil. Un astfel de loc secret, ascuns privirii omului de rând, dar în acelaşi timp necunoscut autorităţilor, chiar nici celor care le au în grijă, sunt catacombele de sub fostul hotel Petersburg, dispuse chiar în faţa Palatului Culturii, sub un spaţiu verde mărginit într-un capăt de o placă de granit prin care i se face cunoscut trecătorului, faptul că pe acel loc „s-a desfăşurat în ziua de 27 martie/8 aprilie, Adunarea Populară a Revoluţionarilor din Moldova care au dat semnalul începerii revoluţiei burghezo-democratice din 1848 din Ţările Române”. Folosinţa iniţială a galeriilor din preajma Palatului Culturii se pierde în negura timpului. Nici chiar istoricii sau reprezentanţii Direcţiei de Monumente nu pot da un reper precis asupra a ceea ce a funcţionat între zidurile de piatră, îngropate acum sub acel spaţiu verde şi protejate doar de un platou de lemn. Potrivit unor cercetători, acele catacombe ar fi făcut parte din vechile temniţe ale palatului vechi, cuprins între zidurile Curţii Domneşti, ale căror galerii străpungeau pământul din spatele actualului Palat al Culturii, până spre Uliţa Mare, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare

Mai discret decât o informaţie secretizată de stat, locul în care se găsesc galeriile nu este cunoscut decât de o mână de oameni din instituţiile ieşene. O placă de lemn, îmbibată de umezeală, este singura piesă de siguranţă sub care sunt ferecate hrubele. Imediat ce aceasta este dată deoparte, cu oarece greutate, sub ea se poate observa un mic hău de vreo 4-5 metri, cu un diametru identic. Pe peretele nordic al intrândului, foarte accidentat prin prăbuşirea pietrelor din zidul de siguranţă, nu se găseşte nici un punct de sprijin, în timp ce pe celelalte trei extremităţi, pereţii foarte bine conservaţi nu dau de fel nici o şansă de coborâre. Singura posibilitate rămasă pentru coborârea în galerii rămâne un salt pe stratul de pământ moale din fundul gropii şi asumarea căţărării sau folosirea unei scări.

Odată ajunşi în catacombe, mai degrabă două rânduri de galerii perfect conservate, umezeala ne pătrunde prin haine, iar liniştea asurzitoare ne ascute şi mai mult simţurile. Ca în orice loc neexplorat, atenţia ne dictează fiecare pas. Întunericul de smoală este cu greu biruit de una dintre lanterne şi de bliţul aparatului de fotografiat, în schimb imaginile surprinse sunt impresionante. Galeriile sunt pe două nivele, dintre care nivelul inferior ne este imposibil de explorat din simplul fapt că ne găsim călare pe el, cu picioarele înfundate în nisipul sub care este conservat. Pe extremităţile galeriei superioare reuşim să identificăm, de sub straturile de nisip, arce de cerc de la bolţile galeriilor de sub noi, îngropate sub nisipul pigmentat asemeni suprafeţei selenare, cu sute de cercuri formate de picăturile de apă ce s-au scurs din tavanul boltit. De jur împrejurul hrubelor se pot identifica vreo trei galerii prăbuşite, în mod controlat sau din cauze naturale, care probabil pe vremuri au făcut legătura cu alte galerii care străpungeau toată zona din jurul fostei Curţi Domneşti. Aerul în interior este rarefiat şi rece ca gheaţa. Singura aerisire este înfundată, iar pe suportul verde de deasupra hrubelor nu identificăm nici o continuare a hornului de aerisire care există în interior, semn că acesta a fost înfundat intenţionat.

Într-un colţ, chiar la intrarea în hrube, înfiptă într-o nişă, descoperim o făclie. Pe tavan, înfipte în tije de metal, se pot observa câteva socluri ceramice pentru siguranţe. Niciunde în încăperile îngheţate nu se observă vreun cablu care să demonstreze că hrubele au fost vreodată electrificate. În acest moment, aceste hrube extraordinar de bine conservate, sunt ale nimănui. „Nu ştiu nimic despre acele galerii. Or fi administrate de primărie, dar nu sunt date în grija noastră”, a declarat Letiţia Palaga, directorul Direcţiei de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat (DAPPP) din cadrul Primăriei Iaşi.

În opinia purtătorului de cuvânt al Primăriei, Sebastian Buraga, hrubele fac parte din patrimoniul naţional şi, în ciuda faptului că acestea se găsesc pe teritoriul administrativ al municipiului Iaşi, nu se ştie dacă ele sunt în grija municipalităţii. Deşi în urmă cu săptămână de zile, oficialii din primărie habar nu aveau de hrube, pentru a scăpa de presiunea acestui subiect care nu le este cunoscut, aceştia şi-au asumat administrarea hrubelor, în fapt - altele decât cele de sub fostul hotel Petersburg. „Da, acele galerii sunt ale noastre. Noi le-am astupat”, a spus Mihai Chirica, directorul tehnic al Primăriei Iaşi, făcând referire la hrubele acoperite asemeni unui buncăr, cu un brâu de beton, aflate pe extremitatea stângă a ieşirii din Palatul Culturii.

Fostă temniţă sau hrubă pentru alimente?

Potrivit cronicarilor, în jurul fostei curţii domneşti a Iaşului veacului al XVI-lea, pe lângă complexul de clădiri în centrul căruia se afla divanul mare sau spătăria, în incinta curţii se ridicau alte construcţii, printre care cazărmile, grajdurile, baia, cuhnea, pulberăria, biserica de pe poartă şi închisoarea. În ce priveşte închisoarea de la Iaşi, prima vorbire despre aceasta se face prin anul 1564, atunci când capitala Moldovei se stabileşte la Iaşi. Între anii 1803-1806, cu ocazia reconstituirii curţii domneşti, paraclisul din faţa Uliţei Mari, reprezentată de actualul bulevard Ştefan cel Mare, a fost demolat, iar în locul acestuia construită o poartă, lângă care se găsea vechea temniţă. „Tot în perimetrul Centrului Civic, spre Palat, a funcţionat pe vremuri vama domnească. Punctul central al vămii era prin zona actualei biserici Sf. Lazăr, iar în cazul invaziilor turcilor şi a tătarilor, galeriile vămii erau folosite ca adăpost. Săli subterane s-au mai găsit şi în zona Halei Centrale, dar mai erau şi la Casa cu absidă”, ne-a spus scriitorul Mircea Radu Iacoban.

O altă ipoteză, care s-ar putea apropia mai mult de adevăr, ţine de negoţul înfloritor care se derula în Iaşul acelor timpuri, majoritatea boierilor avându-şi casele în jurul curţii domneşti, fiecare prevăzută cu pivniţe încăpătoare pentru conservarea alimentelor. Totodată, zona centrală era recunoscută pentru hanurile sale, din ale căror pivniţe ieşeau carafele aburinde cu vin sau păstrămurile moldoveneşti. „Iaşul era în acea vreme un oraş al hrubelor, care ţineau loc de frigidere. Într-un târg care nu producea hrană, aceasta trebuia adusă la curţile boiereşti de prin împrejurimi şi se conserva la mare adâncime, ţinute între paie şi gheaţă”, spune Vasile Munteanu, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.

Chiar dacă timpul a fost generos cu aceste vestigii încă necunoscute ale unui Iaşi irepetabil, cei care le au în grijă mai pot să-şi contabilizeze încă un obiectiv pe care nu l-au fructificat aşa cum merită. S-au pe care, din ignoranţă, l-au uitat acolo, sub pământ.