Mă uit zilele trecute în oglindă şi observ că părul începuse să crească aiurea, în sus, ca vrejul de fasole al lui Jack, aşa că mă decid să fac o vizită la frizer. Bună decizie, proastă alegere. Frizeria aleasă, fost chioşc de desfacere a unor eclere râncede, încă mai păstra în pereţi mirosul de frişcă. Intru mulţumit de alegerea făcută, mai ales că pentru două aparate scurte prin păr m-ar fi ajus doar 7 lei. Frizeriţa, unica, mătura nişte păr. Într-un colţ al bărăcii un individ care sigur nu se afla în bune relaţii cu frizerii, brunet şi cu chelie, scotea părul, asemenea unui ceasornicar, dintr-un aparat de tuns. „Puteţi să mai aşteptaţi 2 minute?”, îmi spune direct din aplecat frizeriţa unică. Parcă am ceva de făcut? Şi încep să număr maşinile de pe stradă, cumpărăturile din sacoşele de rafie ale pensionarilor din staţie, cantităţile de ruj de pe clănţăul unor bunicuţe, kilogramele de gumă molfăite de şcolăriţele cu mers leneş de nu le dădeai mari şanse că vor ajunge curând la destinaţie… „E gata. Puteţi lua loc..”, mă întrerupe din socoteli tunsoriţa. Mă aşez pe un scaun directoral cu rotile, mai degrabă adecvat pentru vreun şef de la aprovizionare, iar la gât mi se aşează un imens cearşaf portocaliu precum salopetele de la Guantanamo. Şi supliciul începe. Cuţitele tocite ale primului aparat încep să mi se înfigă cu furie în ceafă. Din ce aparatul nu mergea bine şi se încăpăţâna să lase părul pe cap, din ce mai mult şi femeia se ridica pe vârfuri şi ţinând cu ambele mîini de aparat mi+l îndesa cu sârg prin urechi, pe creştet, pe ceafă, pe unde apuca. Frizerita trăgea într-o parte, eu dintr-un instinct de conservare mă duceam în cealaltă parte, scaunul cu rotile tremura tot şi se bâţâia prin încăpere. Mă simţeam asemenea unui ogor treierat în zig zag de un mecanic beat. La un moment dat, uitându-mă în oglinda care cobora de undeva din tavan şi se înfunda sub scaun, m-a trecut brusc un fior. Aduceam oarecum cu Domiţian sau cel puţin cu Niculae Moromete. Mi-am amintit cu groază de frezele pe care ni le făcea felcerul satului cu singurul foarfece cu care tăia via, funia caprelor care se înnoda în ciulini şi apoi prichindeii din clasele primare. „De unde ai luat aparatu ăsta?”, întrebă brusc bărbatul care păruia de zor ultimul aparat dintre cele două. „Mi l-a adus cineva din Germania, da dacă nu merge şi nu merge…”, îi răspunde femeia parcă cu regret că ditamai scula nemţească s-a tocit. Parcă îi şi vedeam dându-şi întâlnire în faţa bărăcii cu eclere râncede după un anunţ prealabil „Frizerie noi înfiinţată caut asociat cu aparat”. O oră a durat acest supliciu pe scaunul cu rotile, timp în care pe capul meu s-au testat ambele aparate din frizerie, cu toate cuţitele tocite din dotare, toater foarfecele aflate într-o stare precum cel al felcerului din copilărie, jumătate din pudra din baracă s-a turnat alandala peste capul meu şi nu numai, cu fionul mi s-a suflat părul de pe faţă şi prelată, direct în sân, şi bine că nu s-a mai intervenit şi cu briciul. Cred că nici nu aveau aşa ceva dar nici eu nu aş fi avut nevoie de ajustări cu un astfel de obiect care…oricum ar fi fost tocit. „Să fiţi sănătos”, îmi urează la final frizeriţa. Că bine ai zis fată! Sănătos cu capu să fiu şi nu mai intru în barăci pe care scrie „Frizerie”.
P.S. Daca vrei să-ţi deschizi o afacere de succes pe timp de criză, se poate. Trebuie să ai doar două aparate de tuns second hand, două foarfece de tablă şi putere să domini ţeasta clientului. Musai şi un scaun cu rotile. Pentru ambient.