Trăiam între coada de la sana sau lapte, formată încă de la orele 3 din noapte, în spaţiile deschise din spatele alimentarelor, la citricele de lux, la pîinea pentru care îţi luai toată familia pentru a-ţi ajunge pentru o masă zilnică sau la produsele pe cartelă. Dacă la rînd la lapte şi sana, frigul mai trecea pe măsura povestirilor depănate de veteranii de război, la salamul de soia, rîndul ce se forma din interiorul alimentarelor îţi permitea să stai mai comod şi chiar să sorbi vreo două şarlote şutite de pe rafturi, în spatele cojoacelor care formau coada. Era un act de bravadă atunci dar după, te apucau mustrările pentru că aşa eram crescuţi. În timpul liber toate cărţile clasicilor romîni, eroii lui Jules Verne sau justiţiarii din colecţiile Enigma şi Aventura, erau consumate pe nerăsuflate ca o altă faţetă a realităţii de afară. Cinematografele constituiau la rîndul lor o altă mare evadare…



Toate acestea s-au schimbat pentru mine pe la vreun 21 decembrie 1989. În timp ce scriu aceste rînduri, din apartamentul închiriat la cîteva sute de metri de celălalt apartament în care stăteam cu chirie acum 20 de ani, îmi amintesc de încercarea de a convinge antena unui Sirius vechi să-mi dea primele imagini ale unei Romînii în prag de a-şi recăpăta libertatea. Şi cum orice lucru pe atunci, ca şi acum de altfel, se bloca cînd aveai mai mare nevoie, bineînţeles că bătrînul TV a continuat să doarmă silenţios în carcasa sa de lemn. Am coborît din nou în stradă, acolo unde cu puţină vreme înainte văzusem primul manifest cît palma, care fusese aruncat deasupra mulţimii dintr-unul dintre balcoanele de pe actuala stradă 14 Decembrie. Larma convoiului de oameni care se scurgea dinspre Piaţa Unirii spre Casa Pătrată era prea mare pentru ca cineva să fi fost atent la direcţia din care veneau aceste prime bilete ale libertăţii. Prima desluşire a însemnătăţii acelei zile am căpătat-o în faţa unui atelier de reparaţii TV situat pe colţul actualului complex de la Minerva. Pe vreo 4-5 televizoare băgate pe geam vorbea Nicolaescu. O colegă aflată din întîmplare în puhoiul de oameni dotaţi cu sacoşe din rafie, cum altfel?, m-a întrebat ce se dă acolo. „Nimic. A căzut Ceauşescu!”. Ţin minte şi acum surprinderea acelei fete care nu înţelegea de pe ce anume a căzut. Edificat spre deplin am alegat spre Centru. În faţa Casei Pătrate, manifestaţia care începuse stîngaci, avea ceva straniu. Oamenii erau parcă alţii decît cei pe care îi prinsesem în cîteva rînduri, prinşi cu forţa între cordoanele de miliţieni la vizitele tovarăşilor. La balcon şi în mulţime se vorbea liber şi în acelaşi timp se mai sesiza cîte o privire hăituită în care sticlea totuşi bucuria. Am stat ore bune în faţa Casei Pătrate, chiar sub balcon. Tîrziu am plecat acasă şi am revenit a doua zi în zori. Aveam pe braţ legată cravata de pionier a soră-mii. Eram un patriot sadea. O jumătate de bărbat gata de acţiune. La un moment dat, pe lîngă alte zvonuri care umblau prin mulţime cu scopul poate de a o mai răsfira, cum că nişte convoaie ale Armatei se îndreaptă spre Palat, cineva din grupul din faţa Casei Pătrate a spus că cei de la Comisariat dau arme oamenilor pentru a se constitui gărzi patriotice care să plece la Bucureşti să ajute Revoluţia. S-a format ad-hoc un grup de vreo sută de oameni cred, care am plecat spre Comisariatul din spatele Mitropoliei. Ne-a întîmpinat un ofiţer cu brasardă tricoloră. „Mă oameni buni nu dă nimeni arme aici. Mergeţi liniştiţi acasă că nu e nici un pericol la Iaşi. La Bucureşti nu are nimeni nevoie de ajutorul vostru. Au murit deja prea mulţi oameni acolo”, a încercat omul cu veston să ne convingă. S-a făcut un mic „comitet de criză” iar decizia a venit la fel de scurt. „Nu ne mai întoarcem la Casa Pătrată. Mergem la Bucureşti”. Fără bilete, fără hrană sau apă, ne-am urcat în trenul de după -amiază spre Bucureşti. Dintr-o mică chetă făcută cu cei din compartiment am reuşit să cumpăr o pîine şi vreo trei droburi de peşte de la bufetul de pe peronul gării. Nu ştiu cîţi dintre noi s-au apucat în ultimul moment să-i sune de la telefoanele cu fise de pe peron pe cei dragi şi să-i anunţe despre această nebunie. Cînd roţile de fier s-au pus în mişcare nu mai era nimic de făcut. Mergeam la Revoluţie!



Pe cei din compartiment nu îi văzusem niciodată pînă atunci. Peste Ovidiu, Costel sau Fabian, un tînăr cu multă iniţiativă, opărit pe o parte a feţei, am nimerit în compartiment cu încă doi bărbaţi, o tînără şi o mămică îngrijorată de copilul ei de la Bucureşti. Cu cît lăsam în urmă kilometri iar distanţa dintre noi şi Revoluţie se apropia, zvonurile deveneau din ce în ce mai alarmante. Fîntăni otrăvite, atacuri teroriste, unităţi ale Securităţii şi Armatei care opreau trenurile…Nu ştiam nici unul spre ce ne îndreptam, ce se petrece în acel moment la Bucureşti sau dacă ne vom mai întoarce vii. Naşul era singurul care mai aducea din cînd în cînd cîte o informaţie, fiind un crainic al speranţei. Pe cîmpiile întinse oamenii îşi scoseseră animalele la păscut. Semnele noastre de victorie nu stîrneau nici o reacţie pe chipul acestora. Nici nu ştiau poate că tocmai scăpaseră de un regim.



Am ajuns în Bucureşti spre seară. Înainte de a intra în Gara Basarabi, trenul s-a oprit de vreo două ori în plin cîmp. Naşul trecea din vagon în vagon încercînd să convingă călătorii să coboare la Basarabi deoarece în Gara de Nord se trăgea. Mulţi au coborît la Basarabi. Alţii, printre care şi eu, am hotărît să coborîm la capătul liniei. Pe măsură ce mica distanţă dintre Basarabi şi Gara de Nord se pierdea, zgomotele de gloanţe şi trasoare trase se auzea din ce în ce mai clar. Momentul în care mi s-a desfăşurat în faţa ochilor platforma centrală a gării a fost revelaţia faptului că trăiam pe viu un moment unic. Ceva ce niciodată în viaţă nu am să mai simt. Pericol, speranţă, teamă, spirit liber, dorinţă de acţiune, toate aceste senzaţii au început să se contopească brusc în mine. Peste tot se vedeau bagaje scăpate, aruncate în fugă, bătrîni şi femei prăbuşiţi pe peron şi pe dalele reci ale intrării în gară. Tot acest tablou era completat de ţipete de spaimă, de plînsete, de comenzi şi mai presus de toate de tirul armelor care luase locul crainicei. Nu se ştia din ce parte se trage sau cu ce. Am procedat la rîndul nostru asemenea celor mai cu experienţă care au spart momentul de surprindere şi ne-am îndreptat cu mîinile făcute căuş deasupra capului, aplecaţi, spre un colţ al gării care prezenta oarece siguranţă. După ce am ajuns la loc sigur m-am uitat în jur şi în urmă. Din grupul cu care coborăsem în Gara de Nord eram toţi. Mai tîrziu am conştientizat că am scăpat doar datorită faptului că direcţia tirului era alta, se trăgea cu gloanţe oarbe ori erau folosite simulatoare. În acel moment i-am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat şi ne-am urmat drumul. În momentul în care am ajuns la gura de metrou, grupul s-a despărţit. O parte dintre noi s-a urcat în două autobuze care staţionau în faţa gării iar cealaltă parte a grupului am hotărît că este mai sigur să ne îndreptăm spre Piaţa Palatului cu metroul. Mai tîrziu, prin 90, cineva mi-a spus că autobuzele în care au urcat ceilalţi ar fi oprit în pădurea Băneasa. Şoferii, îmbrăcaţi în haine lungi de piele, le-ar fi spus ocupanţilor să coboare să se dezmorţească iar în momentul cînd aceştia au coborît, de sub hainele de piele au apărut mitralierele care i-au secerat. Legende, desigur. Şi totuşi…Prea mulţi oameni au murit atunci…la Revoluţie. Nici acum nu se ştie cine i-a ucis. Nici acum nu s-a limpezit crima şi nici întîmplarea. Peste toate, continuă să rămîne în suflete şi în minţi acel moment, ca unul unic şi scump în viaţa fiecărui participant…




Metroul, în care mă urcasem pentru prima dată, ne-a dus prin galeriile sale, pe sub Bucureştiul asediat, înspre locul care ar trebui să aibă oricînd ceva din sfinţenia locurilor ritualice de sacrificii - Piaţa Palatului. Nu ştiu din ce întîmplare, am coborît mult mai devreme de a atinge acea destinaţie. De pe culoarele metroului am coborît şi mai mult în pămînt, pe nişte uşi secundare, de evacuare cred, pînă am ajuns într-un pasaj subteran, un colos de beton întunecos şi rece ca gheaţa. Ne-a trebuit ceva vreme pînă să vedem lumina opacă a unui bulevard. O lumină a unei suprafeţe peste care plana pericolul. Instinctiv, fiecare dintre noi ne-am lipit de zidurile reci ale pasajului, ale blocurilor şi am înaintat dezorientaţi şi orbecăind în căutarea unui suflet de om care să ne îndrume spre Piaţă. Nu am să uit niciodată huruitul parcă nepămîntean care a ieşit brusc din întunericul şi liniştea prin care ne strecuram. Fiecare dintre noi aveam ochii dilataţi şi picioarele de plumb în momentul cînd ne-am pomenit brusc cu un convoi de TAB-uri şi autospeciale care se îndreptau în direcţia opusă nouă, la doar cîţiva paşi de grup. „Jos!”, a apucat să ne şoptească cineva din grup şi în secunda următoare ne-am făcut una cu betonul rece care vibra sub noi. Ne-au trebuit cîteva minute pînă să conştientizăm că pericolul trecuse şi putem să ne continuăm drumul. De astă dată cu antemergător care asigura grupul că următoarul pas e lipsit de pericole. Fără să ştim ne îndreptam spre Arcul de Triumf, drum nu tocmai lipsit de pericole, deoarece pînă acolo s-a tras asupra noastră de pe un bloc, fapt ce ne-a determinat să facem un ocol mai mare şi să ne îndepărtăm astfel de zona periculoasă. Nici o zonă şi nici un colţ nu era de altfel lipsit de primejdii. La cîteva sute de metri, sau puţini kilometri, se trăgea de-adevăratelea şi oamenii mureau. Pe măsură ce ne apropiam de Arcul de Triumf, au început să se intersecteze cu noi din ce în ce mai mulţi oameni. Mai mult, gospodinele din zonă ne-au întîmpinat chiar cu tartine si pahare cu ceai fierbinte în faţa scărilor de bloc pe unde treceam, la fel ca în metroul unde fete din Gărzile Patriotice împărţeau revoluţionarilor pîini direct din navete.

......................................................

Chiar dacă eram la cîţiva paşi de el, Arcul de Triumf mi s-a arătat mult mai tîrziu, din cauza tirurilor şi maşinilor de mare tonaj de la întreprinderile bucureştene, care făceau cerc în jurul lui, blocînd astfel accesul oricărui oaspete nedorit spre arterele care duceau spre punctele fierbinţi ale Bucureştiului. Era practic o baricadă civilă prin care se încerca apărarea Bucureştiului împotriva unităţilor militare din zona Băneasa. Pentru prima oară am văzut oameni care rîdeau şi îşi făceau planuri pentru un alt viitor. Stăteau în tihnă şi fumau sau beau din sticlele aburinde. Ceauşescu fugise. Oamenii ocupaseră principalele instituţii. Timişoara, Bucureştiul, Clujul şi celealte mari oraşe erau în mîna poporului, a acelor „celule de criză”. Lumea urma să se schimbe, să circule liber peste tot în lume, oamenii să nu mai îşi ascundă opiniile iar foamea să nu mai ne găurească stomacul. Toate aceste vise făcute lîngă Arcul de Triumf au fost întrerupte de un incident. Acel incident care dacă se producea mai tîrziu sau mai devreme cu cîteva secunde putea să-l facă pe Nelu Păunescu să-şi trăiască doar 14 ani de comunism şi să piardă astfel 20 de ani de „democraţie”. Unei Salvări Dacia Break i s-a permis să treacă de baricadă iar într-una din buclele cercului, cineva din interiorul acesteia cred, - nici acum nu am această certitudine, a început să tragă. Cert este că din arma care era încărcată cu muniţie de război, un cartuş s-a înfipt în cauciucul lîngă care mă adăpostisem, la cîţiva centimetri de cap…În cele două nopţi şi o zi cît am stat în Bucureşti, am văzut şi simţit în acelaşi timp ce însemnă moartea şi viaţa laolată, cît de scump se plăteşte libertatea, bucuria şi durerea în acelaşi timp, oameni împuşcaţi pe străzi şi la gurile de metrou, clădiri impozante găurite de proiectile… O tînără din Constanţa a fost împuşcată într-o gură de metrou iar colegii din grup o tîrau de cap pe scări în jos într-o încercare disperată de a o salva, un ţigan a fost prins cu o pungă cu lobi şi inelare cu bijuterii pe ele şi a fost măcelărit de gărzile patriotice de la metrou, un călugăr era bătut în plină stradă de oameni cu brasarde tricolore, bătrîni percheziţionaţi pînă la sînge datorită încidentelor …Clişee dintr-un film lung al cărui erou principal şi figurant totodată, am fost timp de două zile şi două nopţi.






A fost poate inconştienţă, prea multă tinereţe şi prea puţină experienţă, acea atracţie fatală a Revoluţiei pe care doar cei ce au participat au putut-o simţi, intensitatea acelui moment, dorinţa unei schimbări... Nici acum nu ştiu ce a fost. Cert este că şi acum aş fi în stare de un asemenea act de inconştienţă, dacă s-ar produce în acelaşi condiţii şi dacă aş ştii că neamul ăsta ar fi lipsit de Băsescu, Geoană, Boc, Nichita, Videanu, Udrea sau alţii asemenea lor. Sunt 20 de ani care au trecut de la acel moment pe care nici un politician nu are dreptul să-l murdărească. După 20 de ani, valorile Revoluţiei au fost uitate. Şi tot după aceşti 20 de ani găsesc două rele acestei Revoluţii:
- execuţia de un barbarism gratuit a soţilor Ceauşescu. Puteau plăti altcumva pentru tot răul făcut. Erau doi bătrîni terminaţi. Ori poate nu atît de terminaţi încît să nu poată vorbi despre mulţi dintre înlocuitorii de azi sau despre nişte conturi.
- sintetizînd anumite situaţii, regret că fără voia miilor de oameni care am ieşit atunci pe străzi, s-a înlocuit un rău mare cu foarte multe rele mai mari. În locul celor doi au apărut sute iar în locul celor trei prinţişori au apărut mii de prinţi şi prinţese de Dorobanţi. Am încercat în aceşti 20 de ani să mă mişc. Ca un exerciţiu democratic pe o piaţă liberă. Statul s-a împotrivit. Am vrut să-mi deschid o mică afacere. De subzistenţă. Afacere de cartier cu spaţiu închiriat. Statul mi-a închis-o. Pînă la cele 50 de mii de locuinţe care se vor „construi” dintr-un fond promis de Geoană, am încercat pe dosare pe la ANL. Şi acum stau cu chirie. Am ucis ceva palpabil pentru o himeră. Mii de oameni au ieşit în stradă acum 20 de ani pentru o schimbare din care, pragmatici ca nişte hiene, ciudaţi ca Băsescu, Geoană, Boc, Nichita, Videanu, Udrea şi ceilalţi, smulg acum ultimele bucăţi. După 20 de ani, am aceste păreri de rău. Şi tot după 20 de ani, consider că ceea ce mi-a mai rămas în urma acelui moment din decembrie 89 este libertatea de a fi…liber.

Un produs Blogger.