De o săptămînă de zile, primarul Gheorghe Nichita calcă pe urmele lui Constantin Simirad. Nu este vorba de a-l susţine pe Traian Băsescu ci de a apărea pentru prima oară în calitate de „scrib” într-o publicaţie ieşeană. Ce poate fi mai „merituos” decît ca alţii, pe munca lor, să te „enciclopedizeze” chiar şi acolo unde eşti „lemn Tănase” şi în acelaşi timp să graveze, în scoarţa publicaţiei şi în conştiinţa urmaşilor, un mare semn de întrebare – cine-i cărturaru’ oare?. „Am iniţiat lucruri importante la Iaşi iar mai apoi s-au mutat la Bucureşti. Nu avem voie să flagelăm cultura…”, îmi răsună şi acum sub tîmple, spasmodic, chiţăitul dramatic al „împăratului roşu”. După ce v-aţi…


pe ea de cultură, flagelarea ei pe ud ar putea trezi poate nişte suspine poetice…Şi pentru ca discursul celui care dintr-o întîmplare nefericită apare într-o publicaţie flagelată la propriu prin imaginile zugrăvite din realităţile unei închisori celebre dar parcă şi din închisoarea conjugală, atunci cînd vezi harbujii ăia de carne - femeie supradimensionată, tăvălită printre însemnările filosofale şi nostagice cu iz de crîşmă tîrzie, ale semnatarilor, să nu rateze amprenta politicianului dintr-însul, acesta a promis că încă trei ani de acu înainte, numele său va continua să fie strîns înghesuit în caseta redacţională. De surpriză, de încîntare sau de înspăimîntare, la auzul acestei comunicări, părul nins a trei doamne aflate în încăpere, a început brusc să se învineţească. De surpriză, de încîntare sau de înspăimîntare…


P.S. Prea ocupat ca să pot citi toate însemnările sau poate prea ignorant - recunosc şi mă căiesc pentru că bagajul meu de cunoştinţe căpăta sigur o altă valoare dacă aş fi avut puterea şi răbdarea de a cugeta printre rînduri la filosoficele însemnări-, o întrebare fără răspuns mi-a rămas de atunci pe scoarţă. Cu femeia osînzată, rubensiană, poate că mai pot face vreo analogie, dar tabloul torturilor şi al dezumanizării deţinuţilor irakieni de la închisoarea Abu Ghraib, oare ce are a face cu „Însemnări ieşene”?