încă o dată, se dovedeşte că oamenii sunt cei mai mari duşmani ai naturii * Poiana cu Schit, o rezervaţia naturală unică în ţară, binecuvântată de Dumnezeu în pădurile seculare ale Dobrovăţului, a suportat barbarii inimaginabile din partea locuitorilor din zonă * schitul, vechi de 6 secole, a fost furat bucată cu bucată, o parte dintre cele 30 de sculpturi monumentale din poiană au fost distruse, fauna braconată, iar flora abandonată sub vegetaţia luxuriantă * astfel, Iaşul pierde încă o importantă rezervaţie floricolă, o tabără de creaţie, un monument istoric şi un paradis natural

În inima celei mai frumoase păduri din judeţ, care face legătura dintre localităţile Dobrovăţ şi Grajduri, există un loc care te invită să descoperi România pitorească, „ţara de dincolo de negură” a lui Sadoveanu. Calea de acces până acolo se poate face doar la pas sau cu ajutorul vreunui rustic atelaj, prin pădurea Dobrovăţului, o pădure în care te poţi pomeni oricând în faţă cu o turmă de mistreţi sau cu siluetele firave ale căprioarelor. E Poiana cu Schit, un loc dumnezeiesc în care atmosfera monahală a vechiului schit, acum ruine, a fost tulburată în mod plăcut prin anii 1986, de un grup de 30 de tineri temerari care au încropit în poiană o tabără de creaţie. Lucrările, reprezentate de cele 30 de sculpturi monumentale de piatră, sunt aruncate disparat la marginea smârcurilor acoperite de vegetaţie, parcă de mâna unui uriaş, peste care, în urmă cu un sfert de secol, au tăbărât cioplitorii tribului de ucenici ai lui Brâncuşi, să le dea forme şi nemurire. În acei ani tulburi, tabăra de sculptură în piatră „Poiana cu Schit”, iniţiată de scriitorul ieşean Ion Muscalu, a fost interzisă de autorităţile comuniste, doi ani mai târziu de la inaugurare, în anul 1988. „Eram prea mulţi oameni acolo în pădure, de capul nostru, fără radio, fără televizor, şi se bănuia că o s-o luăm razna... Hălăduind prin Codrii Moldovei, am ajuns la Scânteia şi am aflat despre Poiana cu Schit. În Ţara de dincolo de negură, Mihail Sadoveanu precizează că există în Codrii Iaşului o poiană largă, cu stejari seculari şi un şanţ circular, în care încap 30 de vânători. Acolo se încingeau istorisirile şi poveştile care l-au inspirat pe Sadoveanu. M-au captivat, ca de altfel pe mulţi alţii care au ajuns pe acolo, frumuseţea şi puterea energetică a locului. Tot aici se afla un schit, în mijlocul căruia creştea, cândva, un cireş mare care, când înflorea, coroana lui cădea deasupra ruinelor schitului, ca un candelabru uriaş. Toate acestea mi-au trezit interesul. Am început să caut şi chiar să fiu răsplătit pentru stăruinţa mea. Am găsit în documente că acest schit a fost ridicat de Duma Negru, în 1392. Acolo am ridicat şi tabăra de creaţie Poiana cu schit”, este povestea acestui loc, spusă de Ion Muscalu.

Descoperirea paradisului


Înainte de a ieşi din pădurea Dobrovăţului, pe partea trecută demult pe teritoriul comunei Grajduri, până la a ajunge la sanatoriu şi a ieşi pe drumul ce leagă Iaşul de Vaslui, ne abatem prin pădure vreo 3 kilometri, spre sud. Drumul cu maşina spre Poiană se opreşte brusc într-un luminiş, de unde începem traseul la pas, cu ochii în patru şi urechile ciulite după vieţuitoarele pădurii. Trecem de adăpătoarele pentru căprioare şi înaintăm prin hăţişul pădurii încă vreo 30 de minute bune. La un moment dat, umbra pădurii ne părăseşte brusc, retrăgându-se în urma paşilor noştri, larma păsărilor încetează şi ne pomenim învăluiţi de razele soarelui şi liniştea caldă a Poienii cu Schit. Un platou imens, mărginit de blocuri imense de piatră scormonite de dălţile sculptorilor, în mijlocul căruia, în lipsa sihaştrilor de la schit, ca un amfitrion de-o seamă cu istoria, ne întâmpină un stejar secular. Pe una dintre ramurile stejarului, un clopot urcat acolo de cine ştie, tânguia în urmă cu două veri în bătaia vântului. Probabil vreun ateu sau ţigan din Grajduri l-o fi dat jos pentru a-l folosi într-un sens propriu şi lumesc. Poiana e liniştită, încărcată parcă de împăcarea unei catedrale în aer liber. Figurinele de piatră stau aşezate circular în jurul poienii ca nişte bătrâni înţelepţi ce au terminat de judecat prigoana comunistă şi de ceva ani încearcă să înţeleagă ignoranţa post-decembristă. În vecinătatea stejarului, câteva ziduri rămase în picioare, cam până la creştetul unui voinic, e tot ce a rămas din schitul construit de Duma Negru acum mai bine de 6 secole.

Legendele Poienii cu Schit




Legat de poveştile poienii, se spune că acolo se adunau oştenii lui Ştefan cel Mare, după vânătoare, pentru a frige măruntaiele animalelor răpuse, într-un şanţ circular. Pornind de acest episod, dar şi de la existenţa schitului şi povestirile lui Sadoveanu despre acest loc al sacrificiului, Ion Muscalu s-a gândit că există destul de mult potenţial de exploatat în acel loc şi, în anul 1985, a hotărât realizarea unei tabere de sculpturi în piatră care să sporească misterul locului şi, în acelaşi timp, să atragă cât mai mulţi oameni. În prima perioadă de existenţă a acestei tabere, scopul lui Ion Muscalu a fost atins, poiana devenind un adevărat loc de pelerinaj al artiştilor români, dar şi a altor personalităţi din domenii conexe, printre care regizorul Dinu Cocea, actriţa Tamara Buciuciuceanu Botez sau scriitoarea Zoe Dumitrescu Buşulenga. Tot în acea zonă au fost deschise şi trei şantiere arheologice, fiind descoperite peste 100 de morminte, dar şi multe podoabe, inele şi cercei sau vase ceramice din perioada neolitică. Ca şi istoric, „Poiana cu Schit” poartă numele dat din vechime, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, când cneazul Duma Negru, socrul lui Alexandru cel Bun, a construit o cetate apărată în pădurea Bârnova. În 1392 au fost aduşi special câţiva călugări greci, care au ridicat schitul ce a dat numele locului. Hramul, atribuit iniţial schitului, a fost Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, de Sânziene. Lăcaşul, atacat şi jefuit în repetate rânduri de turci, tătari, polonezi sau cazaci, a fost refăcut pe vechile temelii în anul 1747, iar după reforma averilor mănăstireşti ale lui Alexandru Ioan Cuza, din 1864, a fost părăsit de călugării greci. Schitul a fost distrus de o bombă în timpul celui de-al doilea război mondial, de atunci rămânând doar ruină.

Misterul transportării pietrelor în poiană


Ţinând cont de mărimea blocurilor de piatră din poiană, multe atingând şi o greutate de peste 50 de tone, şi de lipsa căilor largi de acces care să fi permis transportarea acestora în acele locuri, pentru mulţi este încă un mister modalitatea în care acestea au ajuns acolo. Potrivit lui Ion Muscalu, piatra a fost adusă de la 10 km distanţă, de la Focşeasca, de către meşterii pietrari din zonă: „Pietrele din poiană au fost desprinse de pietrari prin metode numai de ei ştiute, şi au fost transportate în poiană cu ajutorul unor macarale de mare tonaj şi cu trailere. După aducerea blocurilor masive de piatră în Poiana cu Schit, acestea au fost trase la sorţi pentru fiecare din cei 30 de artişti. Trei ani le-a luat cioplitorilor Alexandru Marchiş, Dumitru Căileanu, Dan Covătaru, Napoleon Tiron, Alexandru Galai, Mihai Istudor, Vasile Ivan, Dumitru Juravle, Dorin Lupra, Traian Moldovan, Romeo Pervolovici, Aurel Vlad, Corneliu Camaroschi, Mihai Ecobici, Nicolae Ghiaţă, Grigore Patrichi, Constantin Platon, Cornel Stănescu, Corneliu Tache, Ion Buzdugan, Alexandru Ciutureanu, Costache Constantin, Iorgos Iliopolos, Dumitru George şi Petre Marin, pentru a definitiva lucrările. Când sculpturile au fost finalizate, imediat după 1989, tabăra a fost abandonată. Nu e de mirare că ţăranii din zonă, în incultura şi lipsa lor de respect faţă de ceva ce nu înţeleg, au început să fure pietrele de la schit pentru a le pune la temelia caselor şi au început să distrugă sculpturile. Autorităţile judeţene nu s-au implicat niciodată în valorificarea sau măcar conservarea acestui loc unic în ţară, după cel de la Măgura din judeţul Buzău”. Iarba, uitarea şi mânia neştiutorilor sunt singurele unelte care au mai rămas să lucreze în Poiană.

O încercare singulară


În cursul anului trecut, în perioada aprilie - noiembrie, doctorul Eugenia Doniga a încercat, prin intermediul proiectului Fundaţia Academică „Idei şi Fapte pentru anii 2000” Iaşi, să readucă în atenţia ieşenilor ţinutul de legendă numit „Poiana cu schit”. În prezentarea motivaţiei care a stat la baza acestui proiect se spune că „Poiana cu schit” este o rezervaţie floristică inclusă în catalogul Academiei Române, considerată cea mai mare poiană naturală, de aproximativ 10 hectare, cu o compoziţie tipică silvostepei Moldovei, în care se află 30 de lucrări de artă monumentală realizate în anii ’80 de cei mai buni sculptori români, constituindu-se într-un adevărat muzeu în aer liber. Numele poienii este datorat unei bisericuţe construite în 1390 în vremea voievodului Alexandru cel Bun. Unul dintre scopurile proiectului a urmărit pregătirea Poienii cu Schit pentru a asigura desfăşurarea în bune condiţii a vizitelor tematice. „Activitatea, neplanificată iniţial, s-a impus ca inevitabilă la constatarea exploziei vegetale din Poiană, astfel încât s-a impus îndepărtarea vegetaţiei din jurul schitului şi a sculpturilor, realizarea de poteci între sculpturi şi marcarea sculpturilor în perspectiva identificării lor şi a autorilor. După solicitarea şi obţinerea acordului custodelui, Direcţia Silvică Iaşi, activitatea de pregătire a Poienii a fost preluată de studenţi ai Facultăţii de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului, membri ai Asociaţiei CHEMIS care au identificat 24 din cele treizeci de sculpturi şi au deschis accesul către ele. Au fost descoperite alte cinci sculpturi cu ajutorul specialiştilor de la Agenţia pentru Protecţia Mediului. Din iarba culcată la pământ de toamnă au mai apărut două sculpturi, neincluse în catalogul Poienii: Şarpele şi Masa tăcerii”, a spus Eugenia Doniga. A fost nevoie de existenţa unui astfel de proiect pentru ca Direcţia Silvică Iaşi să înceapă cosirea ierbii şi îndepărtarea vegetaţiei arboricole excedentare. În cadrul acestui proiect, Ion Muscalu a elaborat „Monografia Poiana cu schit” în care se pot găsi informaţii detaliate despre urmele lăsate de istorie în Poiană, descrieri şi imagini ale speciilor rare de floră şi faună prezente şi reproduceri ale celor treizeci de sculpturi care alcătuiesc muzeul în aer liber al Moldovei. Totodată, au fost iniţiate demersurile pentru acordarea statutului de monument al naturii pentru un grup de trei stejari seculari şi un fag, la fel de bătrân, amplasaţi în vecinătatea drumului care duce către Poiana cu schit. „Stejarii însoţesc vechea piatră de hotar a moşiei Dobrovăţ, dăruită de domnitorul Ştefan cel Mare mănăstirii cu acelaşi nume. Pe trupul a doi dintre ei se mai vede, deformată de trecerea timpului, pecetea domnitorului. Fagul, aflat la câteva sute de metri în pădure, are o înălţime care depăşeşte 22 metri şi un diametru de 1,7 metri”, se arată în proiect. Ziua ariei naturale protejate „Poiana cu schit”, stabilită pentru ca valoarea ştiinţifică, istorică şi culturală a acesteia să fie readusă în atenţia comunităţii în fiecare an, este de Sânziere, pe data de 24 iunie, Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi Ziua primului Hram al schitului din poiană, „o zi de vară, tradiţional frumoasă, cu flora caracteristică la apogeul dezvoltării”.