* Polonia, ţara pe care am descoperit-o în copilărie pe marginea drumurilor prăfuite ale României, prin gustul, mirosurile şi culorile produselor vândute de polonezi direct din portbagajele vechilor Warszawe, reprezintă exemplul perfect de ţară care a renăscut din propria-i cenuşă * oraşele medievale reconstruite în secolul trecut, bat originalul, socialismul coabitează în mod fericit cu capitalismul iar populaţia este constituită preponderent din urmaşele Evei * cerşetorii şi bişniţarii de etnie romă din România au reuşit să acapareze centrul Varşoviei, din fericire într-un procent neînsemnat * în afara acestor aspecte gri, Polonia nu cunoaşte fenomenul câinilor comunitari, al vandalismului public sau al gunoiului citadin * Marele terminal 3 al Aeroportului Iaşi este relaxat. Sub soarele ucigător pe care doar pădurea şi apa Ciricului mai reuşesc să-i oprească arsura, ca apoi să-l regăsim slobod, tocmai sus, pe pista aeroportului, îşi fac de treabă un şofer al unui IMS recondiţionat probabil de la vreuna dintre unităţile militare din jur, şi cel al unui cărucior automat, ambele vehicule fiind puse în slujba cărăuşiei de bagaje ale călătorilor. În umbra terminalului, cu trolerele la picior şi ochelari de soare care le acopere feţele, precum nişte gangsteri, vreo câţiva zeci de pasageri pândesc apariţia stewardeselor. Brusc, o voce constipată anunţă îmbarcarea spre Viena, iar pasagerii fac coadă ca la Gostat. O angajată îşi ia rolul în serios şi începe verificarea tichetelor de călătorie iar din când în când mai aruncă câte o ochiadă pasagerilor şi menţine fluxul de verificare precum procesul de ambalare a copănelelor la Avitop. Pe pistă, avioane de mici dimensiuni, ciocănesc cu boturile în geamurile terminalului, atât de liliputană este pista cu care s-au tot lăudat cei care s-au perindat în ultima vreme pe la “manşa” aeroportului de la Iaşi. Trec mai bine de 10 minute de la ora programată pentru decolare şi buburuza cu aripi bleu şi corp silfidic de libelulă, de abia începe să facă manevrele de decolare, lăsând stewardesa la jumătatea prezentării noţiunilor elementare de călătorie. După ce trecem Dunarea, pilotul lasă avionul la joasă altitudine, aşa că avem ocazia de a vedea Budapesta în toată splendoarea ei. De aici, din burta avionului de tip cargo mexican, pământul se vede ca o sărbătoare. Relieful îşi arată aura în nuanţe spectaculoase, de o simetrie desenată parcă odată cu facerea lumii. Trecerea este destul de lină şi deja suntem desupra Austriei. Am lăsat în urmă România care, de aici de sus, arată ca o imensă pată gri. Doar norii mai acoperă defrişările şi celelalte crime ecologice cărora nimeni nu le pune hotar. Suntem în drum spre Polonia, ţara pe care am descoperit-o în copilărie pe marginea drumurilor prăfuite ale României, prin gustul, mirosurile şi culorile produselor vândute de polonezi direct din portbagajele vechilor Warszawe. Ziarişti cu avion la scară, dintr-o culpă ...aeriană Dupa o oră de zburat prin norii ca mătasea, numai buni de croşetat ori de făcut ghemuri, şi cu stomacurile în pioneze din cauza turbulenţelor care nu ne-au slăbit de la Budapesta, ajungem pe aeroportul din Viena. Avem la dispoziţie doar o oră până la îmbarcarea în aeronava de Varşovia, timp cât să îndeplinim formalităţilor vamale şi eventual să bem ceva răcoritor. Descărcăm repede conţinutul aparatelor în laptopuri, dăm telefoane acasă, cei care au noroc să li se fi activat romingul, şi ne ciulim urechile să auzim în megafon anunţul de îmbarcare, cu ochii pe cei vreo 30 de călători aşezaţi în proximitatea porţii 6, care par să facă aştepte acelaşi lucru. Brusc, în locul anunţului, ne auzim strigate numele.”Mr. Pauneschiu and mr. Silviu, to present themselves at the gate six, please!” Ne privim surprinşi, ne luăm bagajele de mână şi ne îndreptăm curioşi spre ghişeul de la poarta cu pricina, rumegând fiecare în gând motivul pentru care am fost apelaţi. “Domnilor, sunteţi aşteptaţi la avion, deoarece a trecut ora decolării”, ne anunţă chinezoaica de la ghişeu, cu un zâmbet cât luna plină de Halloween. În timp ce troncănim prin culoar spre autobuzul care ne va transporta la avion, îmi închipui feţele acuzatoare a 80-100 de pasageri, toţi arieni, cu mandibulele şi pumnii încleştaţi, înjurându-ne printre dinţi în poloneză sau germană, nu că ar fi fost veun deranj, mai ales că nici Mr. Pauneschiu şi nici Mr. Silviu nu ştiu nicio iota de poloneză. Ei bine, după o călătorie scurtă alături de alţi doi întârziaţi, o blondă planturoasă, ariancă pur sânge, cu picioarele fără opritor, ale căror alungiri se revarsau de sub fusta trei sferturi şi un diplomat stingher, avem surpriza să întâlnim în buza scării avionului o baterie de corporatişti nemţi şi polonezi, plini de calm budist şi relaxare nordică, aşteptând deschiderea uşilor avionului. Tranzit spre o lume perfectă A trebuit să treacă două zile şi mai multe îmbarcări/debarcări ca să îmi dau seama că întârzierea noastră nu a fost cauzată de vreun fus orar cu care nu ne-am sincronizat noi, ci de haosul ce domneşte în compania aeriană care face legătura cu Varşovia. În avion, cele doua stewardese, precum şi larma polonezilor au darul de a-mi aminti de “Arabela”, unul din filmele copilăriei, chiar dacă acesta era de producţie cehă. Cand trenul de aterizare începe să trosnească iar turbulenţele rămân suspendate deasupra fuzelajului, Varşovia ni se înfăţişează de sus precum unul din cartierele comune ale Iaşului, cu blocuri de 10 etaje, înţepenite într-o simetrie specifică arhitecturii funcţionale de tip comunist, ori, odată ajunşi să batem la picior Varşovia, ne vom da seama că această imagine deprimantă ocupă doar o mica parte din acest romantic oraş de pe malurile Vistulei. Pe Aeroportul Stacja Kolejowa din Varşovia suntem întâmpinaţi de Karolina Zylka Mroz, şefa pieţelor externe de marketing al PESA (Pojajzdy Szynowe Pesa Bydgoszcz), fabrica pentru care am călătorit până în Polonia. Drumul către hotel este un bun prilej de a face cunoştinţă cu una dintre cele mai frumoase capitale ale Europei, o oază de verdeaţă, de curăţenie şi civilizaţie. Spre deosebire de Havana care este dominată de „cubanismul arhaic”, Varşovia a reuşit performanţa de a păstra în întreaga-i infrastructură, doar reminiscenţele esenţiale ale unei perioade de aur, fie că vorbim de epoca medievală, reconstituită aproape în intregime după cel de-al Dolea Război Mondial, sau de cea socialistă. Hotelul Premiere Classe unde ne cazăm este una dintre aceste mostre ale unui socialism care coabitează în mod firesc cu capitalismul ce te întâmpină la orice pas sub forma turnurilor de sticlă, a tramvaielor ultramoderne ce zornăie silenţios pe străzi ori a electromotoarelor ce asigură transportul metropolitan la poalele construcţiilor. Cerşetorie românească în inima Varşoviei Imediat după ce trecem Vistula, după două ore de rătăcire prin Varşovia, ajungem în inima oraşului, în Stare Miasto sau Oraşul Vechi al Varşoviei. Ceea ce frapează şi, în acelaşi timp, pare de necrezut, este faptul ca Stare Miasto pare a fi centrul unui burg medieval neatins de vreun asediu. Cu toate acestea, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, actualul centru vechi al Varşoviei nu era decât o comoară arhitecturală cu ruine fumegânde. Războiul distrusese tot. Practic, după ce naziştii au ars oraşul din temelii, polonezii au trecut la reconstrucţia lui, după reprezentările medievale desprinse din picturi, în cea mai mare parte. Pe Karolina a găsim în Stare Miasto, în imediata apropiere a Uliţei Piwna, acolo unde de altfel ne şi aşezăm pe terasa Restaurantului “Pod czerwonym wieprzem”. Când tocmai se anunţa o noapte minunată sub cerul Varşoviei şi lumina felinarelor din piaţă, iar relaţiile româno-poloneze urmau să intre într-o etapă amicală, când tocmai ne pregăteam să degustăm, înainte de a bate miezul nopţii în imensa piaţă din centrul vechi al Varşoviei, una din celebrele beri artizanale poloneze, odată ce apare un ţigan de vreo 14 ani şi începe să bâiguie ceva în polonă, îndemnându-ne să sărim cu ceva zloti într-o caserolă de plastic. „Să moară mama! Născut aici, în Polonia, dar învăţat româneşte la Alba Iulia, cand m-a dus să mă opereze”, ne dezvăluie ţiganul. Nu ştim cât timp o fi fost operat ţiganul de a reuşit să prindă limba română şi s-o facă de râs prin lume, dar brusc mi-am amintit de vorbele lui Mantu din Chitila, pe vremea când făceam armata pe Magurele, cand, tot aşa, se înfiinţase la masa noastră un ţigan care-i dorea mă-sii sfârşitul. „Da de ce mă poamă să moară cloşca de pirandă, că şi aşa e îngust pământul în subsol. Mai bine roagă-te să i se defecteze fătătoarea ca să nu mai văd aratări cu gleoamba întinsă că mi se f..e esteticul vieţii”. Polonezele din Stare Miasto În Polonia nu sunt mulţi cerşetori. Vreo doi-trei de sămânţă prin locuri cheie, cum e Stare Miasto, ne spune Karolina. În schimb, politica din Polonia, faţă de minorităţi, este permisivă. Lăsăm minoritatea în atenţia unor turişti şi ne concentrăm asupra minunăţiilor din jur. Piaţa din centrul Varşoviei pare înţepenită undeva în cuiul lung al unui timp imemorial. Clădirile emană istorie, mister şi drag de stat printre ele. O violonistă îşi arcuieşte scripca şi începe să interpreteze câteva compoziţii clasice, în timp ce mişcarea arcuşului îi este proiectată de un reflector pe faţada uneia dintre clădiri. La miezul nopii, piaţa este încă cutreierata de sute de fete zvelte cu pulpele dezgolite. În orice parte te-ai întoarce este imposibil să nu te intâmpine imaginea unei Polonii exclusiviste, dominate de un puternic curent feminist ori de o deviere demografica benefica pentru ochi şi suflet. “Femeile sunt foarte active aici, iar bărbaţii sunt casnici”, încearcă Karolina un raspuns cât se poate de feminist. Karolina, la randul ei, este un personaj diferit. Bulgăroaică la origini, şi-a găsit rostul la uzinele poloneze Pesa. Zveltă şi guralivă, ne descoase privindu-ne cu ochi fosforescenţi, nu acel roşu care vine de la vreun semnal demonic al dragostei sau de la bere ori votca poloneză în exces, ci dintr-o combustie genetică. După vreo două ore de discuţii, e timpul să ne retragem la hotel, deoarece a doua zi pornim spre Bydgoszcz, inima fabricii Pesa. Pe nevăzute, în piaţă îşi fac apariţia două dube ale Poliţiei poloneze şi agenţii încep legitimarea şi alimentarea dubelor cu vânzătorii ambulanţi. De abia în acel moment conştientizăm că micul comerţ ambulant din piaţă nu era apanajul localnicilor, ci al neamurilor ţiganului minor care „a învăţat româneşte la Alba Iulia”. Uriaşa cruce de pe Coloana lui Sigismund, ce domină piaţa, îşi lasă umbra peste piaţă, ca o trinitate aducătoare de linişte şi iertare. Mâine vom străbate alţi 40 de kilometri din Polonia, spre Bydgoszcz. * o călătorie la Bydgoszcz, un oraş de talia Iaşului, din Polonia, este similară unei terapii * reporterii „Evenimentul” au reuşit să intre în mediul de viaţă al locuitorilor acestui oraş, expresie totală a dictonului „carpe diem”, să le aprofundeze tabieturile, să le înţeleagă filosofia de viaţă, să le deguste gastronomia şi să le invidieze apetitul pentru conservarea istoriei şi mediului * întoarcerea în ţară a reuşit, din păcate, să arunce după graniţele Iaşului orice urmă de civilizaţie, reporterii find martori direcţi ai apetitului ieşenilor către mitocănie, o pasageră fiind hărţuită sexual chiar pe pista aeroportului, de către angajaţii RA Aeroportul Drumul de la Varşovia la Bydgoszcz, punctul terminus al călătoriei noastre, îl parcurgem în vreo 3 ore jumate. E o distanţă cam cât de la Iaşi la Bucureşti, de vreo 303 kilometri, numai că şansa de a face acest drum în doar 3 ore este o autostradă fără cusur. Trei ore de autostradă continuă,de parapeţi de sticlă şi plastic împotriva păsărilor, de pâlcuri de mesteceni şi paulownia, nişte arătări de copaci minune despre care se spune că au cea mai mare viteză de creştere, ca brâu vegetal între micile aşezări şi autostradă sau mici ferme pesărate în decor. În maşină se discută despre boghiuri, tramvaie şi alte pinioane, în timp ce în afara maşinii se scurge imaginea unei Polonii reconstruită de la zero după cel de-al Doilea Război Mondial, o Polonie curată şi sănătoasă, o Polonie vede, nepoluată, o nebunie verde, un colţ de rai reconstruit pe pământ. Românul pe care l-a adoptat Bydgoszcz În holul hotelului BRDA ne întâlnim cu cele 5 fete bătrâne de la Bucureşti, dominate de acea încrâncenare balcanică, hrănite parcă cu pioneze şi acre de poţi face o ciorbă de potroace la cantina de ajutor social, la ocazie festivă, alături de care aveam să ne petrecem cele 24 de ore în Bydgoszcz . Nefiind ora de check in, ne aruncăm bagajele într-o magazie de la recepţie şi ne deplasăm, alături de cele 5 conaţionale de la Apaca, către Fabrica Pesa despre ale cărei minuni le-am relatat pe larg într-un material anterior. În această fabrică poloneză am avut plăcerea de a-l întâlni pe unul dintre specialiştii acestui colos industrial, directorul pieţelor occidentale/vestice de marketing al Pesa, de origine română, Liviu Pecican, care ne-a prezentat în detaliu secretele unei afaceri care furnizează material rulant în mai toate marile capital şi regiuni ale Europei, omul căruia viaţa i-a juncat un renghi cu final fericit. Braşovean fiind, în tinereţe a dat examen la Işai, Electrotehnică, dar a fost depunctat în favoarea unor candidaţi din străinătate. Ei bine, anii au trecut şi cel care în tinereţe a pierdut un loc în ţară, în favoarea unui străin, acum am găsit un loc de muncă într-o ţară străină şi o soţie poloneză. Ieşit la pensie, Liviu nu s-a putut împăca cu statul în gol, aşa că, la 60 de ani, este cât se poate de activ, cu o funcţie de conducere la Pesta şi un copil de 2 ani acasa, fiind practic un fel de Anthony Quinn al locului. Biciclete cu picioare lungi După 5 ore de prezentări ale acestui colos industrial, ne repliem către oraş, de astă dată fără microbuze, ci la pas, prin intermediul unui coridor imens ce subtraversează staţia de trenuri din Bydgoszcz, fiind practic o legătură internă a fabricii cu oraşul. Restaurantul “Dolce Vita”, fi-iar pomenit numele, ne întâmpină cu o încărcătură de ospitalitate poloneză şi cultură a relaxării. Patronii se întreţin cordial cu Liviu Pecican, ghidul nostru, la fel de familiar cum ar fi mers în propria casă. Aproape toate specialităţile din platouri conţin peşte iar în loc de murăturile tradiţionale ni se servesc legume fierte. “Mâncarea preferată de polonezi este peştele pe care îl consumă în orice moment al anului. În privinţa porcului, acesta nu este un produs de nelipsit de pe masa de Crăciun, ca în România. Porcul se taie aici, în orice perioadă a anului”, ne introduce ghidul nostru în gastronomia locală. Deoarece polonezii nu au cultura porcului atât de dezvoltată, iar proteinele animale nu sunt la mare căutare, în cele 3 zile cât am poposit în Polonia, singura persoană cu burtă a fost un bărbat de 45 de ani, dar şi acela avea ciroză. Un alt aspect esenţial pentru alura de manchine a polonezilor este folosirea, chiar în exces, a biciletelor, un fel de vehicul naţional care se bucură de o mare popularitate în rândul fiecărui segment de vârstă, vehicul folosit la servici, la cumpărături, la plimbări, la întâlnirile de afaceri şi al cele amoroase. “În Polonia nu există programare pentru relaxare” În ultima seară petrecută la Bydgoszcz, Karolina şi Liviu îşi dovedesc cu vârf şi îndesat calităţile de gazde. Începem printr-o croazieră cu vaporaşul pe râul Brda. În timp ce o poloneză osoasă şi oacheşă îşi dă silinţa să ne ghideze asupra monumentelor istorice de pe mal, la prova ambarcaţiunii ne aşteaptă o navetă de bere Zywiec la gheaţă, din care putem să servim până simţim că se ridică cotele râului Brda. Ambarcaţiuni uşoare, sportive dar şi de agrement, în care gladatori de peste 50 de ani îşi pun forţele şi priceperea la încercare, lebede, pescăruşi şi lişite, dar şi sute de fetişcane ieşite la promenadă pe mal, trubaduri pe scările Operei sau tineri ce benchetuiesc la un bal pe terasele unei case impozante, toate acestea reuşesc să ne umple de tihnă şi civilizaţie. După croazieră pornim într-o plimbare pe malurile unui mic afluent al râului Brda, mărginit de terase pitoreşti, deschise între o fabrică de bere dezafectată şi o clădire de locuit de tipul celor insulare, cu turnuleţe funiculare, ori printre trestiile de pe maluri. Pentru a da o impresie cât mai estivală zonei, un cârciumar şi-a amenajat terasa ca o plajă. Câteva tone de nisip aruncate pe malul apei, pe care consumatorii sunt invitaţi să facă plajă pe şezlonguri în timp se savurează un cocktail rece sub umbrele. Cert este că polonezii au cultura relaxării, o stare datorită căreia gradul de stres este aprope nul în rândul populaţiei. “Polonezii ies la plimbare şi luni, şi marţi, şi în week-end. Nu există o programare pentru relaxare”, ne spune Liviu Pecican. Venirea serii ne prinde într-un local în care, dupa ce îi străbatem subsolul avem surpriza de a ajunge pe o terasă situată chiar pe malul râului Brda, un loc romantic, cu mese lungi acoperite de feţe albe, pe care scânteiesc sfeşnice cu lumânari mari, albe, ale căror flăcări se zbengui în adierea brizei. Începem cu un aperitiv tradiţional polonez, de la care nu lipseşte câte un shot de vodka la gheaţă. După o supă oarecum normală, udată din plin cu vodkă la gheaţă, felul doi ne vine în farfurii sub forma unor coaste de porc impăiate cu marmelada şi nelipsitul ţoi cu vodka la gheaţă. Şi aici, ca la orice restaurant la care am avut plăcerea să ne răcorim, ospatării ne-au întâmpinat cu glume şi zâmbete până la urechi. Un aspect neştiut până acum a fost acela că în Polonia poţi să intri în toaleta oricărui restaurant, chiar dacă nu eşti client, şi să nu plăteşti. E un decret nescris despre conservarea sănătăţii polonezilor. Un oraş cât o istorie Bydgoszcz este un oraş cu o vechime de 770 de ani şi o populaţie de 440 de mii de locuitori. La fel ca în întreaga Polonie, şi acest oraş, prin cei care îii conduc destinele, are abilitatea de eficientiza folosirea fondurilor europene şi de a-şi conserva cu sfinţenie ceea ce deţine. În Bydgoszcz s-a ajuns până acolo, încât clădirile mai noi sunt adaptate în aşa fel încât să pară mai vechi, şi nu invers, aşa cum se poartă în multe oraşe cu istorie vechi în care umbrele istoriei aşezate în zidurile clădirilor îmbracă o arhitectură modernă, prin încadrarea structurii şi acceselor în sticlă, într-o abordare futuristă. “Nu aş spune că polonezii sunt neapărat conservatori, ci doar că apreciză un alt fel de funcţional şi sunt foarte aproape de valorile lor arhitecturale, mai ales după ce toată zestrea de clădiri istorice le-a fost spulberată de bombardamente”, ne spune Liviu Pecican. Ne despărţim cu regret de acest oraş tonic care ne-a dat suprema mostră de civilizaţie, şi luăm drumul Varşoviei, spre casă. Pasageră hărţuită sexual pe Aeroportul Iaşi Călătoria cu avionul spre ţară nu a fost nici aceasta lipsită de întâmplări neprevăzute. În aeroport reuşim să facem check in-ul la automate, şi să evităm astfel cozile imense de la ghişee şi în jumătate de oră, iată-ne din nou în burta unei aeronave a companiei Austrian Airlines. Peste întârzierile care au făcut parte în mod constant din călătoria noastră, mai precis din programul de zbor al acestei companii, în cursa spre Viena nici nu am avut unde să ne aşezăm bagajele. Faţă de Wizz Air sau Blue Air, companii care departajează volumul unui bagaj de cală de unul de mână prin introducerea acestora într- valiză metalica, aici, bagajele, chiar împinse cu puterea unui luptător de sumo, au refuzat să intre în suportul de bagaje care era arhiplin cu bagaje de cală, aşa că am fost nevoiţi să ne ţinem genţile la picioare, precum nea Mărin paporniţa cu praz în rata de Băileşti. Îmbarcarea de la Varşovia spre Viena s-a produs greu, avionul decolând cu o întârziere de 30 de minute, decalaj ce a fost recuperat, însă. În schimb, aceaşi cursă Austrian Airlines de la Viena spre Iaşi a avut o întârziere de aproape o oră. Odată ajunşi pe aeroportul din Iaşi, o întâmplare care i-a avut ca protagonişti pe doi dintre angajaţii din supradimensionatul aparatul de personal de care dispune Marius Bodea, directorul aeroportului, a ilustrat încă o dată motivul pentru care suntem coada Europei, spălătorii de serviciu ai continentului şi scursurile tratate ca atare de ţările civilizate. Doi melteni, unul îmbrăcat cu o vestă portocalie, într-o asemănare nefericită cu Mihai Chirica, primarul Iasului, şi celălalt, un individ ars de soarele câmpului, cu ochelari de soare şi vestă verde, au acostat o tânară blondă, care tocmai coborâse din cursa de Viena, cu mioriticul şi mârlănescul „Ce faci, păpuşo? Căldură mare, no?”. În locul celorlalte cuvinte la fel de tâmpe ce le-ar fi putut scuipa cei doi mârlani, angajaţi ai Aeroportului Iaşi, au fost de ajuns semnele specifice obsedaţilor care nu au acasa vreo consoartă de tip Baywach, dar şi fluierăturile care în care a fost cântărită aprecierea lor sexuală faţă de tânără. Oare pe care aeroport al lumii, călătorii sunt harţuiţi sexual de angajaţi, aşa cum se întâmplă pe tăpşanul cu pretenţii de aeroport internaţional de la Iaşi? Am lăsat în urmă civilizaţia şi ne-am întors ...acasă, cam în acelaşi mod în care se exprima şi Dante în Infernul: „voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!”.