Nelu Paunescu

Havana

2011-12-16T08:36:00.001+02:00

Ultimul cadru…

2011-12-13T18:43:00.006+02:00

Prieten drag, ai plecat pe nepusă masă, tocmai când ne pregăteam să mai cinstim un Crăciun, aici, ca în Moldova. Ai plecat tocmai când lucrurile pe aici deveniseră cenuşii şi sărace, iar toate aveau nevoie de zâmbetul, optimismul şi încurajarea ta. Nu mai ştiu la ce poartă să bat pentru a mai regăsi spiritul tău cald, întâmpinându-mă în prag. Nu ştiu, înainte de toate, dacă voi mai găsi pe cineva cu atâta magnetism la viaţă, cu atâta suflet deschis şi prietenie. Ai plecat ca un copil mare fără să spui nimănui unde vrei să rătăceşti. Dumnezeu să-ţi lumineze cărările şi sufletul tău bun, acolo unde eşti!
Îi mulţumesc Otiliei din suflet pentru articolul din „Lumina”, care a spus, simplu şi uman, mai tot ce s-a adunat zilele acestea în sufletele noastre, ale prietenilor lui Nony al nostru.

Redacţia noastră plânge din nou. Încă o părticică din familia de la "Lumina" s-a dus spre îngeri - bunul şi blândul Nony, colegul şi prietenul nostru. Cel căruia "Ziarul Lumina", încă de la naşterea sa, îi datorează partea de fotografie.
Despre Nony, nici dac-ai vrea, n-ai putea spune un lucru rău. A fost un om cald, molipsitor de vesel. Un tip delicat, sensibil, un fotoreporter cu mult bun simţ, care s-a străduit tot timpul să-şi facă meseria cum a ştiut el mai bine, un coleg extraordinar. Neobosit, incapabil de refuz sau de certuri sterile. Era un om mare care se bucura ca un copil pentru fiecare fotografie reuşită.
Am împărţit cu el şi bune, şi rele. Unora dintre noi ne-a fost alături în cele mai fericite clipe, surprinzând în imagini momente ce se-ntâmplă doar o dată în viaţă.
Era un bulgăre de veselie, contaminându-ne cu buna lui dispoziţie în orice stare ne-ar fi găsit. Permanent cu zâmbetul pe buze, gata să spună o vorbă bună, să ne ridice moralul. Cu toţii am bătut Iaşul la picior alături de el, în anii de început ai ziarului, apoi am făcut o grămadă de deplasări prin Moldova. Pentru fiecare reportaj reuşit, pentru fiecare interviu bine făcut, pentru fiecare relatare bună, jumătate din merit îi revenea. Era un om de echipă prin excelenţă, iar echipa de la "Lumina" nu va mai fi la fel fără el. Bun şi discret, molcom şi aşezat, cuminte şi manierat, vesel şi tonic, un om al meseriei - aşa ni-l vom aminti mereu pe Nony! Personal, am bătut o grămadă de drumuri, cot la cot cu el, în călătorii de reportaj - cele mai grozave călătorii! Vorbeam mult, râdeam pe măsură şi invariabil ajungeam şi la politicieni. Concluzia lui Nony era de fiecare dată aceeaşi. O aşteptam, gata să izbucnesc în râs: "Nişte doberi!", se auzea imediat şi urma un hohot de râs contagios. Era cea mai "neagră" etichetă pe care o inventase...
Vineri am fost cu el la Schitu Duca. A fost ultimul reportaj ilustrat de Nony... Mâine urma să plecăm la Poiana Stampei....
O să ne lipsească tuturor, sunt sigură, dar n-o să plece din sufletele noastre şi din redacţie nici o clipă. Prea a lăsat o urmă peste tot... O să fie suficient să caut nişte poze, în arhivă, să mă enervez atunci când nu le găsesc şi să mă-ntreb, stresată: "Ce-o fi făcut Nony cu pozele alea?!". Sunt convinsă că în minte o să-mi răsune răspunsul lui domol: "În 10 minute se rezolvă, Otilia, nu e nici o problemă".
În 2010, când Şefu' pleca şi el să facă ziare în cer, i-am promis că venim şi noi, rând pe rând. Nony s-a grăbit să plece primul.
Probabil să pregătească şi acolo arhiva foto. Cu bine, Nonycă!
Un profesionist al breslei
Constantin "Nony" Popa rămâne unul dintre cei mai apreciaţi fotografi din Iaşi, dar şi unul dintre cei mai vechi şi experimentaţi fotoreporteri pe care presa ieşeană de după 1989 i-a avut. Conştiincios, cu mult bun simţ, priceput într-ale fotografiei, Nony a fost pentru toţi cei care l-au cunoscut un bun camarad şi un profesionist al breslei. Reacţiile calde ale colegilor din presa ieşeană, postate pe diferite site-uri, spun totul despre omul care a fost Nony Popa.
De-a lungul timpului a lucrat pentru mai multe publicaţii din Iaşi, peste tot fiind apreciat şi îndrăgit. Ultimii aproape şapte ani i-a petrecut în redacţia "Ziarului Lumina", făcând, de altfel, parte din echipa care a pus pe picioare acest proiect editorial. În calitate de fotograf al "Ziarului Lumina", a surprins în imagini momente unice din viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Multe dintre acestea vor face, cu siguranţă, istorie.
Astăzi, Nony pleacă de lângă noi, dar lasă în urmă o arhivă fotografică uriaşă şi o colecţie de aproape şapte ani a "Ziarului Lumina", a cărui ilustraţie îi poartă semnătura. În plus, mii de familii din Iaşi şi din Moldova păstrează cele mai preţioase momente din viaţa lor în fotografiile realizate de Nony.
A plecat dintre noi fulgerător, pe 10 decembrie, puţin înainte de Crăciun. S-a dus să surprindă de Sus marele eveniment al Creştinătăţii...
Slujba de înmormântare are loc astăzi, la ora 14:30, la capela Cimitirului "Sf. Ap. Petru şi Pavel" din Iaşi. Rămas-bun, prieten şi coleg drag! Să-ţi fie Lumina bună şi acolo!

Foamete si rugaciune in jurul Sfintei

2011-10-16T17:11:00.036+03:00

Ceausescu in vizita la Iasi

2011-10-10T07:56:00.008+03:00

Aspect din timpul adunării populare din Iaşi, cu prilejul vizitei de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R, în judeţele Buzău, Vrancea, Vaslui şi Iaşi.(26 mai 1970).

Aspect de la mitingul din Bârlad cu prilejul vizitei de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R, în judeţele Iaşi şi Bârlad. (26 mai 1970).

Vizita de lucru a lui Nicolae Ceauşescu la Iaşi - mitingul.(26 mai 1970).

Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R, în timpul vizitei de lucru în judeţul Iaşi. (27 mai 1970).

. Vizita de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu Elena Ceauşescu şi alţi conducători de partid şi de stat, în judeţul Iaşi.(14-15.IX.1977)

Vizita de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, împreună cu Elena Ceauşescu şi alţi conducători de partid şi de stat, în judeţul Iaşi. Pe platforma Combinatului de Utilaj Greu – Nicolina, Iaşi.(14-15.IX.1977)

Nicolae Ceauşescu fotografiat împreună cu grupul delegaţilor la Congresul al X-lea al P.C.R din judeţele Iaşi şi Ilfov. (6-12 august 1969).

Nicolae Ceauşescu şi Ion Gh. Maurer cu prilejul vizitei conducătorilor de partid şi de stat în judeţul Iaşi. (17 octombrie 1968

Iaşi. Grup de participanţi la Conferinţa U.T.C. Moldova din aprilie 1945. În rândul al treilea se află Nicolae Ceauşescu. (aprilie 1945)

Aspect din timpul vizitei conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Iaşi (Expoziţia de sistematizare Iaşi)-1966

Aspect din timpul vizitei conducătorilor de partid şi de stat în regiunea Iaşi (Uzina Metalurgică Iaşi) – 1966

Vizita de lucru a lui Nicolae Ceauşescu, a Elenei Ceauşescu şi a altor conducători de partid şi de stat, în judeţul Iaşi. (31 iulie 1976)

fotografii din Fototeca online a comunismului romanesc

Copii fără urmă

2011-09-28T04:29:00.020+03:00

Filiera mafiei cadastrale

2011-09-27T08:20:00.004+03:00

Cum să furi un milion şi jumătate de euro...

* sub paravanul anumitor funcţii publice, anumiţi indivizi intermediază furtul cu acte în regulă a unor bunuri de patrimoniu cu care sunt împroprietăriţi anumiţi vânători de terenuri * după ce am dovedit participarea activă a Elenei Popa, funcţionar al Serviciului de Cadastru din cadrul Primăriei Iaşi, la transferarea ilegală a unui teren către un individ pe nume Gheorghi Ifteni, alte acte vin să demonstreze că acelaşi tandem a pus bazele înstrăinării unei suprafeţe de teren de 6.300 de metri pătraţi, din patrimoniul Ocolului Silvic * în sprijinul acestei puneri în posesie mai sunt angrenaţi martori mincinoşi, proprietari decedaţi sau fantome ale unor persoane străine de litigiu, indiferenţa directorului Direcţiei Silvice Iaşi faţă de înstrăinarea patrimoniului statului sau viclenia unor avocaţi care au avut cândva pe mână terenurile Iaşului

„Municipalitatea ieşeană nu mai are nici o bucăţică de teren unde ar putea construi case pentru tineri”, este refrenul pe care îl căntă executivul Primăriei Iaşi de ceva vreme. În timp ce numărul dosarelor depuse de familiile tinere care îşi dau ultimii bani pe chirii, creşte vertiginos, anumite pămănturi fug atât din catastife cât şi din fizic, în proprietatea unor indivizi care nu le-au deţinut niciodată, în nici un fel, astfel încăt să fie îndreptăţiţi să le fie atribuite prin apel la uzucapiune. Ei bine, acelaşi personaj apărut din neant pentru a-şi băga în sac pămănturile Iaşului, pe numele său Gheorghi Ifteni, a dat încă odată lovitura prin cîştigarea în instanţă a unui teren de 6.300 de metri pătraţi situaţi pe strada Caprelor nr. 2, teren dispus chiar lângă pârtia de schi de pe Sărărie. „În august 2006, terenul a început să fie „curtat” de anumite interese de înstrăinare din afara celor care au deţinut în timp suprafeţe din respectivul teren. Chiar dacă întreaga suprafaţă de teren de 6300 de metri pătraţi a ajuns în administrarea Ocolului Silvic, aceştia au fost luaţi peste noapte de către un singur individ, cu ajutorul d-nei Elena Popa din Primărie. Acesta a profitat de faptul că această stradă este pur şi simplu ocupată de bătrăni iar cănd a avut toate informaţiile a venit cu oamenii, a împrejmuit terenul şi a trecut la fabricarea actelor. Inginerul Alexandru Sofronie, de la Ocolul Silvic Iaşi a avut cunoştinţă de această situaţie dar nu a luat nici o măsură”, a declarat Neculai Plugaru, unul dintre vecinii de pe strada Caprelor nr. 2.

Tandemul Popa & Ifteni

După prima izbândă a tandemului Ifteni Gheorghi & Elena Popa, asupra unei bătrîne şi în acelaşi timp asupra Primăriei, în urma căreia Ifteni Gheorghi s-a ales “de drept”, adică tot printr-o hotărîre judecătorească, cu o suprafaţă de 5 mii de metri pătraţi, dintre care un teren de 1.788 metri pătraţi situaţi în str. Busuioc nr. 5 şi o suprafaţă de 3.360 de metri pătraţi pe strada Fraţilor nr.26, aceştia au trecut la descoperirea altor terenuri “neacoperite în acte”. Astfel, în cursul anului trecut s-au prezentat în mod separat la Serviciul de Cadastru din cadrul Primăriei Iaşi, doi dintre locatarii de pe strada Caprelor, în speţă Neculai Plugaru şi Vasile Băncilă, care au solicitat prin intermediul unor adrese să li se dea spre folosinţă anumite suprafeţe de teren. „De la Cadastru ni s-a dat pe respins. Pe parcurs am fost însă contactat succesiv de către Elena Popa, care a început să mă tragă de limbă în privinţa terenurilor de acolo. La un moment dat m-a ameninţat că o să vină peste noapte ca să-mi dărâme caşcarabeta şi să îmi ia terenul pentru că nu am acte pe el. În ziua când m-am dus la ea cu actele de la finanţe prin care să-i dovedesc că sunt plătitor de impozit, mi le-a smuls din mănă, le-a rupt şi mi-a spus să nu mai arăt aşa ceva că nu e bine. Mai mult, m-a forţat să recunosc la notariat vecinătatea cu Ifteni Gheorghi pentru că altfel îmi va lua terenul. În momentul în care a avut pe mână toate informaţiile a apărut în schemă Ifteni Gheorghi. Nu mi-am închipuit niciodată că un funcţionar al Serviciului de Cadastru ar putea să se preteze la aşa ceva”, a mai spus Plugaru.

Senatorul furat

Hriţcu Florin, actual senator PSD de Brăila, a deţinut pe strada Caprelor nr. 2 în perioada 1934-1971, o suprafaţă de teren de 5.200 de metri pătraţi. „Iniţial, în anii 1934-1935 am deţinut o suprafaţă de teren de 5.200 de metri pătraţi la adresa de pe strada Caprelor nr. 2, în fosta comună Copou. Ulterior însă, prin delimitarea teritoriului admninistrativ, când s-a făcut trecerea la CAP Vânători, am mai rămas cu 3600 de metri pătraţi. Pe acest teren am avut un imobil, acareturi, grădină, propriu-zis o gospodărie adevărată. În anul 1971, când au fost alunecările de teren, mamei mele i s-a dat un apartament în Tătăraşi iar eu am primit repartiţie la Tulcea, după terminarea facultăţii”, a declarat Hriţcu. Atăt terenul lui Hriţcu căt şi cel al unui anumit Zainer, care este recunoscut de către vecini ca fiind deţinătorul în acea perioadă a aunei suprafeţe de teren de până în 500 de metri pătraţi, au fost preluate de către Ocolul Silvic şi împădurite în vederea stabilizării solului, acestora dănduli-se prin compensare locuinţe. Potrivit senatorului de Brăila, singurul deţinător a celei mai mari suprafaţe de teren de pe str. Caprelor nr. 2, ca persoană fizică, din anul 1934 şi până în 1971, după 4 ani de la plecarea sa din Copou, imediat după alunecări, s-a pomenit cu o adresă din partea Consiliului Local prin care i s-a adus la cunoştinţă că mai are de plătit o anumită sumă restantă care reprezenta impozitul pe teren. „Am revenit la Iaşi după câţiva ani după Revoluţie şi am luat două declaraţii pentru dovedirea vecinătăţii cu care am mers la Silvic, dar acolo nu am găsit nimic care să mă nominalizeze pe respectiva suprafaţă de teren. În paralel, Primăria mi-a dat un răspuns prin care mi se aducea la cunoştinţă faptul că nu deţin acte în care să fiu notificat. Întăresc faptul că nu am avut niciodată un vecin pe numele Gheorghei Ifteni pe strada Caprelor. La numărul 2 am deţinut teren doar eu şi un anumit domn Zaner, un neamţ care a lucrat la Fabrica Textila Roşie care între timp a decedat. Acesta a avut o suprafaţă de teren de 400 de metri pătraţi. În urma decesului acestuia, din lipsa moştenitorilor, terenul a fost preluat de către Ocolul Silvic Iaşi.”, a declarat Hriţcu. Practic, Florin Hriţcu nu este „recunoscut„ ca fiind cânva deşinător al acelui teren de pe strada Caprelor nr. 2, de nici un act care mai există în arhivele instituţiilor abilitate. „Mişcarea este făcută cu cap. De la Ocolul Silvic sunt dispărute nominalizările proprietarilor pe loturi. Ori actele s-au „rătăcit” în mod voit ori baza de date s-a arhivat în mod haotic pe undeva”, a mai spus Hriţcu.

La judecată cu fantoma

Acţiunea în instanţă deschisă în cursul anului trecut de Ifteni Gheorghi nu a fost formulată în contradictoriu cu Ocolul Silvic, actualul administrator a suprafeţei de teren aflată în cauză, ci cu un anumit Zahner I. Mihai. Ori, un astfel de personaj nu este decât o cacialma cu ajutorul căreia aceştia au reuşit să câştige terenul, evident cu ajutorul necondiţionat al martorului mincinos, Maria Ostafi, care şi-a dat concursul şi pentru acapararea terenul de 5 mii de metri pătraţi din zona Bogdan. „Atunci când au venit prima oară la faţa locului, le-am spus că o suprafaţă de 400 de metri pătraţi de teren a aparţinut unui anumit Zaner, care a decedat în urmă cu mulţi ani. Ori de aici şi până la Zahner nu a fost decât un pas”, a declarat Neculai Plugaru. Pornind pe urmele misteriosului personaj, care era citat la o adresă de pe b-dul Socola, acolo unde ar fi stat la o anume familie Z, nu am găsit nici o persoană cu acest nume dar nici proprietarii, despre care nici un vecin dintre cei contactaţi nu îşi amintea. Singurul număr de telefon pe care îl deţineam, fusese şi el schimbat în cursul lunii septembrie a acestui an. Mai mult, mergând pe filiera deschisă de acest nume am ajuns la singura familie Zahner. „Pe fiul mei îl cheamă Mihai Zahner şi are până în 30 de ani. A stat în Cantemir până acum ceva vreme dar după asta s-a mutat cu soţia la o adresă pe care nu o cunosc. Pe tatăl său îl chema Iosif (de aici şi iniţiala tatălui n.r.). Nu am cunoştinţă de nici un proces în care să fi fost implicat pentru un teren de pe lângă strada Sărăriei. Acolo, undeva pe şoseaua Ştefan cel Mare, a avut socrul meu, bunicul său, o casă pe care am vândut-o după moartea acestuia”, a declarat Elena Zahner, mama singurului Zahner I. Mihai. De la martori mincinoşi, funcţionari corupţi şi până la aducerea la procese a unor persoane fictive sau decedate, nimic nu i-a oprit pe aceşti vânători de terenuri în a-şi atinge scopurile de înavuţire. Între timp, adevăratul Zaner, singurul care a figurat vreodată pe strada Caprelor nr. 2, se odihneşte la Cimitirul Armenesc de mai bine de 30 de ani.

Cine este Ifteni Gheorghi

Iftenie Gheorghe, latifundiarul de pe strada Vovideniei nr. 10, mai este implicat şi în alte revendicări ciudate de terenuri, cu punerea imediată în posesie. Pe mare parte dintre acestea i s-au eliberat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Potrivit declaraţiilor unora dintre cei care au intrat în contact cu el, Ifteni mai deţine o serie de terenuri în Iaşi şi în alte localităţi. „Din câte ştiu, Ifteni Gheorghe, care e cizmar venit din Botoşani mai are terenuri pe la Metro, o casă naţionalizată la Vaslui şi alte terenuri la Braşov, acolo unde se construiesc acum vile. La Iaşi mai are terenuri prin Păcurari”, a unul dintre cunoscuţii lui Ifteni. Nu se cunoaşte însă modul în care a fost pus de drept în posesie cu terenuri, în respectivele locuri, dar în privinţa terenului de pe strada Caprelor nr. 2 un lucru este cert şi anume acela că Ifteni Gheorghe nu a deţinut acolo nici o parcelă de teren. ”N-a existat nici un Iftene aici. Eu stau din 1942 aici şi nu ştiu pe altcineva care să fi deţinut pământ aici decât pe Hriţcu Florin şi pe Zaner. Ei sunt singurii pe care îi cunosc ca vecini. Pe ăştia care au venit nici nu îi cunosc”, a declarat Constantin Eşanu, un alt vecin de pe strada Caprelor. Potrivit legii, peste posesie sau folosinţă, dreptul de proprietate pentru un teren se poate obţine în condiţiile de uzucapiune care prevede ca din momentul dobăndirii, acesta să fie posedat continuu, neântrerupt şi netulburat pe o perioadă determinată. Ori, cum a fost posibilă o posedare în condiţiile legii, mai ales pe o perioadă de 46 de ani ca în cazul lui Ifteni Gehorghi, în condiţiile în care acesta este arhinecunoscut printre vecinii care locuiesc în zonă dinaintea celui de-al doilea război mondial!?

Coincidenţe?

În acest caz se impune în mod îndreptăţit a se pune un mare semn de întrebare vizavi de declaraţia sub jurămănt dată de martorul Maria Ostafi care a arătat „fără putinţă de tăgadă că reclamantul acesta (Ifteni Gheorghi n.r ), stăpăneşte imobilul din anul 1958, de la data dobăndirii, continuu, neântrerupt, netulburat, martorul afirmănd că nu a existat nici un litigiu cu privire la dreptul de proprietate al acestui imobil, sub nume de proprietari, acelaşi martor arătănd că este de notorietate printre vecini faptul că reclamantul este proprietarul imobilului”? Acelaşi martor, Ostafi Maria a fost folosit şi în procesul prin care Ifteni Gheorghi a dobândit suprafaţa de teren de 5 mii de metri pătraţi de pe străzile Busuioc şi Fraţilor, situaţie fericită datorată pe de altă parte pontului şi presiunilor exercitate de către Elena Popa, cea care s-a îngrijit ca Ifteni Gheorghi să fie acoperit legal pentru punerea în posesie. Acest lucru a putut fi posibil însă şi prin iscusinţa avocatului Remus Moraru, reprezentantul legal al lui Ifteni Gheorghi, cunoscut drept un om care ştie care este drumul cel mai scurt către obţinerea unui teren sau oricărui bun imobiliar. „După ce a lucrat în cadrul Prefecturii, la Comisia de Fond Funciar, a venit la Serviciul de Cadastru pe post de consilier juridic. Din această funcţie a reuşit să se folosească de date şi să rezolve multe probleme cu terenuri. Cănd a fost descoperit, s-a produs încetarea raportului de muncă prin acordul părţilor”, a declarat Denisa Bărbăscu, jurista Primăriei Iaşi.

Acţiune în revendicare după doi ani

A trecut un an şi ceva de cănd Ifteni Gheorghi şi ai lui au pus măna pe terenul administrat de către Ocolul Sivic, teren care a fost împrejmuit, asigurat cu plăcuţe „Proprietate Privată” şi care se învecinează cu pârtia de schi a Primăriei Iaşi. Nimeni în tot acest timp nu a sesizat această situaţie anormală, de ciuntire a patrimoniului statului. Ionel Pintilie, directorul Direcţiei Silvice Iaşi şi-a manifestat iniţial dezinteresul pentru înstrăinarea patrimoniului statului administrat de către el. „Nu am cunoştinţă de situaţia de acolo dar o să mă interesez. Oamenii mai şi revedincă acum acele suprafeţe de teren împădurite de noi. Dacă însă cetăţeanul are hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă noi nu putem face nimic”, a declarat Pintilie. Ulterior însă, pus probabil la curent de situaţie de către inginerul Alexandru Sofronie, cel care cunoştea mai demult situaţia, acesta şi-a reamintit subtil de procedură şi s-a dezlănţuit împotriva celui care a ocupat abuziv terenul Silvicului. „Am aflat că acel teren este îngrădit. Vrem să facem acţiune în instanţă. Pănă atunci am făcut cerere la poliţie să-l identifice pe cel care a pus gardul acolo. În mod normal, dacă cineva are hotărăre judecătorească acesta va trebui să vină cu ea şi cu o solicitare, la Comisia Judeţeană de Fond Funciar, prin care să ceară respectiva suprafaţă de teren. Comisia care are în componenţă şi un membru al Silvicului va putea atunci să valideze respectiva hotărăre sau nu. Noi nu vom putea scoate acea suprafaţă de teren forestier din administrarea noastră, dacă nu e validat de către Comisia Judeţeană de Fond Funciar. La noi nu a venit nimeni pana acum cu o hotărăre judecătorească aşa cum era normal. Cine e domnule persoana asta că mă duc să-l iau să-şi ia gardul acum”..a declarat pus pe treabă mare, Pintilie Ionel. Impasibil în faţa acestor ameninţări a rămas însuşu Ifteni Gheorghi. „Să mă dea în judecată. Eu am toate actele în regulă. De ce nu au dat jos gardul cu care am împrejmuit terenul pe care l-am păzit neântrerupt, de acum un an? Acel teren este al meu şi îl posed de nici nu mai ştiu când... Oi vedea ce o să fac cu el..Ori o să-l dau la nepoţi ori o să văd eu ce fac după ce o să stau de vorbă şi cu baba. În orice caz o să-mi anunţ şi avocatul”, a declarat Gheorghi Ifteni.

Ce spun juriştii Primăriei

Nefirescu acestei puneri în posesie a fost sesizat şi de către juriştii municipalitţii care în urma verificărilor au descoperit o serie de lucruri ciudate legate de terenul de pe strada Caprelor nr.2. „”în schiţa cadastrală întocmită înainte de împădurire, deci înainte de anul 1971, nu figurează nici un Ifteni Gheorghi. Mai mult, nu fugurează nici măcar cel de la care pretinde că a cumpărat terenul, şi anume Zahner I. Mihai. Singura hotărâre a Comisiei Judeţene de Fond Funciar, o avem pe o suprafaţă de teren de 500 de metri pătraţi şi a fost eliberată în 1992 pe numele Băncilă Constantin. Curios este însă faptul că în 1992 este emisă o adresă către Băncilă Constantin, prin care i se aduce la cunoştinţă faptul că pe aceiaşi adresă mai există o hotărâre pe o suprafaţă de 3000 de metri pătraţi, pentru numitul Miron Costache. În toate fişele cadastrale pe care le avem nu apare însă nici un Miron Costache”, a declarat Denisa Bărbăscu, şefa Serviciului Juridic din cadrul Primăriei Iaşi. Mai ciudat este însă faptul că ambele hotărâri sunt emise într-o cronologie dubioasă. Astfel pe data de 28 iulie 1992, Prefectura emite hotărârile nr. 837 şi 838 pe aceşai imobil de pe strada Caprelor nr. 2, dintre care una este adresată lui Băncilă Constantin iar cea de-a doua lui ... Miron Costache. Nimeni însă nu a venit pentru vreo punere în posesie până la Ifteni Gheorghi. „A venit un domn şi mi-a solicitat să nu concesionez terenul pentru că sunt unele probleme acolo. Prin 1992 (!?) am mai avut o cerere din partea unui domn Băncilă, pentru a i se da în folosinţă agricolă o suprafaţă de două sute nouăzeci de metri pătraţi pe str. Caprelor nr.2. De la noi s-a solicitat la Prefectură actele suport pentru a se determina amplasamentul. Am făcut adrese dar nu ni s-a răspuns. În orice caz, acolo nu este terenul nostru. Nu îl avem pe inventar nici în domeniul public nici în cel privat pentru a putea ataca hotărărea judecătorească. Ce este împădurit şi dispus pe partea stăngă părtiei de schi, înspre şoseaua Ştefan cel Mare aparţine de Ocolul Silvic. După scandalul de pe strada Fraţilor, doamna Popa Elena a fost mutată de la „Folosinţe agricole”, dar de cazul de pe str. Caprelor, tot dumneaei s-a ocupat. Acum este în concediu”, a declarat Bogdan Mazălu, şeful Serviciului de Cadastru din cadrul Primăriei Iaşi. Potrivit proprietarilor de pe strada Caprelor, un metru pătrat în zonă variază de la 5 la 90 de euro, dat fiind faptul că „terenul fuge şi nu are nici canalizare”. Paradoxal, pe piaţa imobiliară un metru pătrat pe strada Caprelor ajunge la 220 de euro. Expertul Costel Anton, cel care a făcut ridicările topometrice, a precizat în primul raport că un metru pătrat în zonă variază întere 20 şi 30 de euro. Ulterior acesta revine la intenţii mai bune, în urma situaţiei reclamate de cătere ..şi prin „reevaluarea” terebnului ajunge la o valoare pe metru pătrat cuprinsă între 2 şi 3 euro (!?)

P.S. Ancheta de fata a fost facuta in anul 2006, nefiind publicata in presa din motive de "politica editoriala". De atunci si pana in prezent astfel de cazuri au luat amploare, mentinindu-se aceiasi metoda. Numai in municipiu, zeci de hectare de teren au fost acaparate sau sunt filate pentru a fi luate statului sau unor oameni cu slabe posibilitati de interventie. Ce fac institutiile statului? Cum s-a vazut si din acest material, stau de şase pentru a se fura in liniste.

Pe drumuri de munte - Ceahlau

2011-09-21T14:29:00.036+03:00

Identitate

2011-07-24T18:19:00.043+03:00

„Mesia” din azilul de la Răducăneni

2011-07-10T07:34:00.004+03:00

Orfan, instituţionalizat în centrele de plasament din România, de la 10 ani, ajuns apoi directorul unuia dintre cele mai mari orfelinate private din ţară, Laurian Emanuel Sfatcu se află acum abandonat de familie şi apropiaţi, la capătul judeţului, părăsit într-un azil destinat persoanelor cu probleme socio-medicale. Un destin nefiresc, ieşit din tipare, care ascunde o dramă pe care chiar personajul nostru nu ar fi crezut-o niciodată posibilă. Cel care asigura hrana zilnică a 600 de oameni nevoiaşi din judeţ, de abia se poate hrăni pe sine, din masa sărăcăcioasă de azil. Omul care a crescut zeci de copii fără părinţi, sau abandonaţi de cei care le-au dat viaţă, pe străzi sau în maternităţi, este acum renegat de proprii săi copii. Nu are prieteni şi nu îl vizitează nimeni. Poate doar Dumnezeu, Cel pe care l-a minţit atâta timp, mai coboară din când în când la o vorbă. Înainte de a ajunge la azil, omul în mâinile căruia au stat destinele a zeci de copii şi sute de nevoiaşi, a vândut ziare şi a dormit pe străzi. A fost salvat de o familie, foşti angajaţi ai săi. O mpresionanta poveste a vieţii „regelui” căminelor şi cantinelor sociale din Iaşi, Laurian Sfatcu, omul care a deţinut cea mai mare „întreprindere socială” din Iaşi, ajuns astăzi să-şi cerşească existenţa de zi cu zi, asemeni foştilor lui asistaţi

Ajungem la azilul din fundul judeţului pe o ploaie cadenţată care a pus stăpânire pe judeţ de vreo patru zile, aruncată parcă milimetric să spele toate păcatele de pe pământ. Poarta, ca un arc de cerc, pe sub care se pătrunde în curtea interioară a azilului, se aseamănă cu intrările liniştite şi ultime ale cimitirelor. În fapt se poate spune că azilul este el însuşi o anticameră a morţii. Prea puţini mai ies vii de acolo sau mai pot fi redaţi societăţii. Nimeni nu întreabă de ei, identităţile se pierd sub hainele cenuşii iar bolile le curmă rapid vieţile. „A venit în anul 2008 la noi. E un om deosebit care ar trebui făcut cetăţean de onoare al Iaşului. Încercăm şi noi să-l ajutăm atât cât putem, cât permite sistemul sau cât ne mai permite şi nouă buzunarul sau mobilitatea. E nemulţumit de familie că l-a abandonat, acuză probleme de coloană şi la plămâni”, îi face scurt o radiografie pacientului său, doctorul Ioan Munteanu, în timp ce ne conduce către „salonul” în care îşi duce zilele Laurian Sfatcu, în fapt o magazie dezafectată, aruncată lângă gardul azilului, amenajată la repezeală pentru a-i oferi un adăpost omului în mâna căruia sute de oameni şi-au pus ziua de mâine. „Domnu Sfatcu! A venit cineva la d-voastră în vizită. De la presă. Sunteţi?”, întreabă medicul din geamul magaziei. Puţin adus din spate, îmbrăcat cu cămaşă vătuită, o pereche de pantaloni de trening şi şlapi, Laurian Sfatcu ne întâmpină în uşa magaziei şi ne invită prudent să intrăm. Nimic nu mai aminteşte de extravaganţa care îl caracteriza, de prestanţa pe care şi-o etala cu fiecare apariţie. „Doar 38 la sută din plămâni îmi mai lucrează. Nu sunt bani de medicamente. Oamenii ăştia de aici fac însă tot ce pot ca să îmi asigure doza zilnică. Nu am nici un prieten şi de vorbit nu vorbesc cu nimeni”, ne spune Sfatcu pe nerăsuflate, parcă pentru a nu pierde esenţa situaţiei sale. Ne amintim brusc de încercarea sa de a intra în contact cu lumea din afara azilului, prin intermediul unui site de socializare. „Sunt aici, în trecere, ca şi în viaţă de altfel. Am făcut bune şi rele, nu toate la timpul lor, dar am înţeles cel puţin să deosebesc fantezia de realitate. Am scăpat şi de frica ....de moarte. Mă mai tem uneori de singurătate, dar şi în acest sens, am găsit un Prieten -singurul care mi-a promis că nu mă va părăsi, şi că va fi cu mine până la sfârşitul veacului....(experimentez relaţia cu El şi am motive să-i acord credit)! Aşa că, în timpul liber, cred că pot să schimb idei, imagini, soluţii şi amabilităţi cu orice conlocuitor al planetei.(deocamdată)” se prezintă Sfatcu pe acel site, fără să omită să lase şi o carte de vizită în care constată cu mirare, sau durere, propria-i devenire. „Profesie - privesc înapoi cu uimire – pensionar”.

Orfan, puşcăriaş şi apoi…şef peste toţi

Până a ajunge să-l caute pe Dumnezeu, să-şi dorească să-L aibă aproape măcar în ultimele clipe,
omul abandonat astăzi la capătul judeţului, printre bolnavi cronici şi mintali, a avut tot şi în acelaşi timp nimic. Nu a avut părinţi de mic, a fost abandonat în orfelinat, după 18 ani a hămălit prin lume, a păcătuit cu vârf şi îndesat iar apoi viaţa l-a reabilitat, oferindu-i o imensă şansă. „Mama avea 23 de ani când a murit. M-a lăsat singur şi încă neînţărcat, de la un an. Tata s-a recăsătorit cu o femeie cu care a avut cinci copii. O femeie are doar două ţâţe şi nu încap 6 puşti la ţâţele ei. Eu dacă eram un puşti străin, nu am încăput nici atât. La 10 ani eram dat la orfelinat. După acest moment, cu tata şi cu fraţii mei m-am mai întâlnit de trei ori. Tata, Costache Sfatcu, dar şi fraţii mei, au fost arestaţi de Securitate. Prin intervenţia Senatului american au reuşit să fie scoşi din ţară. Eu am rămas aici. În America am 6 fraţi. Nu am ţinut legătura cu ei decât sporadic. Ei îşi făceau viaţa în America iar eu lucram aici, la betoane. Acum 16 ani m-au chemat în America să ne întâlnim. Nu ne văzusem de 25 de ani. Ne-am văzut doar o săptămână şi de atunci nu ne-am mai întâlnit niciodată, cu excepţia Genovevei. Singura care m-a ajutat a fost doar ea”, spune Sfatcu. Genoveva Sfatcu, sora lui Laurian a fost una dintre cele mai consecvente misionare baptiste din Iaşi pe vremea lui Ceauşescu, drept pentru care a şi fost persecutată de regimul comunist, la fel ca şi fraţii şi tatăl ei, până a reuşit să plece în America. Până a-şi revedea fraţii, Laurian Sfatcu a trecut prin medii dar şi situaţii dintre cele mai crude. În timp ce tatăl şi fraţii săi, cunoscuţi în Iaşi drept cei mai fanatici baptişti, au reuşit să ajungă în America, după îndelungi procese intentate în ţară de ateii comunişti, dar şi arest, Laurian Sfatcu a rămas să îşi ducă crucea aici în ţară. Spre deosebire de familia sa care a fost închisă în puşcăriile comuniste pentru convingerile lor religioase, Laurian Sfatcu a fost deţinut de drept comun pentru infracţiuni cu sânge rece. „Am fost închis şi pentru ce am făcut eu şi pentru ce au vrut ei. Altădată au vrut ei să mă ascundă”, ne spune Laurian Sfatcu, făcând referire la cel mai sumbru episod din viaţa sa, atunci când a fost acuzat de uciderea unei femei. „S-a spus că mi-aş fi ucis mătuşa la Bucureşti, cu fierul de călcat. Ileana a murit de cancer. Pe cei care m-au acuzat i-am rugat chiar să-mi facă inventarul la mătuşi. Ce am făcut, am făcut şi mă căiesc. Toţi ai mei erau în America şi o duceau bine. Eu eram aici şi mă luptam să exist. Am furat am făcut şi alte infracţiuni. Atunci, în anii 60, am comis-o însă cel mai urât. Nu, nu mi-am ucis mătuşa, ci am participat la un jaf iar după câteva zile, victima acelui jaf a decedat. Am fost închis pentru lovituri cauzatoare de moarte”, spune amar Sfatcu.

Imperiul „mesianic” a lui Sfatcu

Brusc, după ispăşirea pedepselor pentru cumplitele sale fapte, pe la începutul anilor 90 îl găsim pe Laurian Sfatcu la Iaşi, în fruntea uneia dintre cele mai vizibile organizaţii neguvernamentale care lucra pe atunci cu instituţiile judeţene pe segmentul de protecţie a copilului. Asociaţia „Europa de Est” pe care Sfatcu a condus-o pe parcursul celor 14 ani cât a activat la Iaşi, a beneficiat exclusiv de finanţare din America, acolo unde se afla familia sa, dar şi din alte state ale Europei, suplinind uneori în mod excesiv ajutoarele pe care statul le acorda săracilor Iaşului dar şi copiilor instituţionalizaţi. Spre sfârşitul anilor 90, Sfatcu înregistrează la Iaşi apogeul acţiunilor sale caritabile. Pe la începutul anilor 2000, avea deja la nivelul municipiului şi judeţului un număr de patru cantine sociale - la Sala Polivalentă, în cartierul Dacia, la Târgu Frumos şi Tomeşti, o microfermă la Rediu, brutării şi Casa de copii „Emanuel” de pe strada Viticultorilor din Copou, la care se adăuga toată logistica necesară, constând într-un parc auto dar şi personal specializat atât în asistenţă socială cât şi prozelitism faţă de mişcarea religioasă „Evreii mesianici”, ale cărei dogme le răspândea în orice mediu care avea tangenţă cu acţiunile asociaţiei. În fapt, mişcarea religioasă de la Iaşi era prelungirea uneia dintre zecile de mii de congregaţii mesianice independente din America, create prin simpla apartenenţă la iudaism. Sub paravanul actelor caritabile, misiunea lui Laurian Sfatcu în ţară era de a racola cât mai mulţi oameni în care să cultive sâmburele fanatismului religios pentru această mişcare religioasă. Potrivit serviciilor de informaţii, congregaţia creată la Iaşi era una dintre cele mai puternice şi bine organizate din ţară. Dacă scopul propus a fost atins, aşa cum sperau familia lui Laurian Sfatcu în America, asta nu se ştie. Cert este că anual, familia Sfatcu cheltuia la Iaşi pentru acţiunile caritabile, pentru căminul de copii dar şi pentru cei 60 de angajaţi, sute de mii de dolari, la care se adăugau ajutoarele venite de peste hotare. „Nu ştiam nimic de faptul că prin intermediul acestei asociaţii se făcea prozelitism faţă de o mişcare religioasă sau că domnul Sfatcu ar fi avut vreun trecut mai negru. În anul 2004, atunci când am preluat Direcţia de Protecţia Copilului, ştiu că era membru în Comisia de Protecţia Copilului. Un an mai târziu a închis Căminul Emanuel. Am cunoscut prea puţin din activitatea asociaţiei pe care o conducea, dar ştiu că în perioada cât a mai fiinţat aceasta, a asigurat hrana atât a asistaţilor internaţi la centrul nostru pentru copii străzii de pe Sărărie cât şi la centrul medico-social de la Bivolari. Era o întreprindere socială”, îşi aminteşte Ion Florin, directorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi. Chiar dacă Laurian Sfatcu a fost scos din această „întreprindere mesianică”, şi în acelaşi timp cu un profund caracter social, în circumstanţe cât se poate de interpretabile, misiunea acesteia va continua. „Genoveva a trecut la mesianici în ideea că tata a fost evreu. Ea este acum cea care conduce asociaţia la Iaşi şi chiar intenţionează să înfiinţeze o biserică mesianică”, ne-a dezvăluit Sfatcu.

A minţit în numele ei, dar a descoperit Biblia după 60 de ani

Acum, omul în faţa căruia tremurau angajaţii dar şi sutele de asistaţi, este uitat într-o magazie a unui azil de la marginea judeţului. Poate doar Dumnezeu e singurul care îl vizitează între pereţii reci ai cămăruţei reci în care încearcă să redescopere valorile creştine, lumea…şi pe el însuşi. Deşi a propovăduit mai tot timpul pilde din Biblie, nu a citit-o niciodată. Acum are destul timp să o pătrundă pentru a se ruga cu sinceritate pentru sufletul său. „După ce am trecut prin orfelinate, am muncit pe brânci, am păcătuit, Dumnezeu m-a iertat şi mi-a dat tot ce am vrut, dar am uitat de El în acei ani. Cât am fost la cămin nu am avut timp de Biblie. Dacă nu am avut grijă de El, m-a pus acum într-un loc unde să nu mă fure peisajul, femeile, cazinourile, nunţile, avuţia, şi mi-a spus ”Aici ai să ai timp de Mine”. Mi-am ratat viaţa, dar El nu m-a lăsat”, spune Sfatcu arătându-ne Biblia pusă pe colţul patului, în lumina difuză care se scurge prin fereastră. Are o pensie de doar 386 lei pe lună din care cu greu poate să-şi acopere cheltuielile pentru cumpărarea medicamentelor, în afara celor pe care i le asigură spitalul. „Am plămânii sparţi, şira spinării sfărmată. Din pensie, 60 la sută îi las aici. Ei îmi mai dau din milă câte ceva şi mă ajută. Tocmai de asta vreau să stau aici. Am muncit cu spinarea şi cu braţele vreo 20 de ani, de când am scăpat din orfelinat. Pentru cei 14 ani cât am fost director la orfelinat şi am ajutat toţi necăjiţi Iaşului, statul nu mi-a dat nici un ban. E vina mea că nici nu am contribuit la CAS. Tot în ăştia 14 ani de zile nu am primit nici un ban de la stat pentru creşterea copiilor pe care îi aveam în grijă sau pentru asigurarea hranei zilnice a 600 de oameni, dintre care mulţi asistaţi de către stat. Am avut 60 de salariaţi, am crescut zeci de copii şi am hrănit zilnic câte 600 de oameni. A fost... Acum nu mai pot să sper la nimic”, ne spune Sfatcu. El, cel care a hrănit atâtea guri şi a crescut atâţia copii, este de cele mai multe ori muritor de foame. Apelarea la trecut îi mai redă din demnitatea pierdură. Dintre zecile de coli A4 aruncate pe masă, pe care sunt imprimate crâmpeie din perioada în care era pentru zeci de familii un mic Dumnezeu, se află şi o diplomă de excelenţă, prin care Consiliul Judeţean a ţinut să-şi arate atenţia pentru „spiritul caritabil şi contribuţia deosebită în ajutorarea copiilor aflaţi în dificultate. „Atât mi-a dat Flaişer”, spune amar Sfatcu, arătându-ne diploma prin care Lucian Flaişer, pe atunci preşedinte al Consiliului Judeţean, îl gratula cu o hârtie fără valoare, cu un simbol azi nerecunoscut. „Sfatcu?! Parcă îmi amintesc că am primit un material din partea lui pentru a face parte din comisia de protecţia copilului. În rest nu ştiu nimic”, ne-a spus Flaişer zilele trecute.

Ajutor contra ascultare necondiţionată

În anul 2005, căminul din Copou şi-a închis porţile. Toată întreprinderea socială a familiei era în faliment. Nici vremurile şi nici legile nu au mai putut ţine pe val afacerea socială şi religioasă a familiei Sfatcu. Nici măcar Laurian Sfatcu, care aruncase mare parte din averea din România pe tentaţii nocturne. „În 2005 am închis tot. Până atunci am crescut copii şi i-am hrănit… Cât am fost mic şi am fost în orfelinat, am fost martor la multe abuzuri îndreptate împotriva copiilor şi mi-am promis că dacă mă voi face mare, mă voi face director de orfelinat. Când Genoveva m-a pus în faţa acestui fapt mi-a spus „Te-a trecut Dumnezeu printre toate scursurile lumii şi printre copii necăjiţi şi orfani, aşa că poţi să-i cunoşti şi să te descurci cu ei”. Am început să-i luăm din maternităţi sau de pe străzi dar nu ştiam ce gene au. La Casa Emanuel aveam foarte multe fete. Când au început băieţii de la Liceul Agricol să sară gardu, i-am spus lui Serbina. „Sunt fetele mari”, şi am închis căminul”, spune Sfatcu, gândind să omită faptul că acea perioadă a coincis cu procesul de descentralizare a sistemului de protecţie a copilului iar solicitările lui de a înfiinţa în cadrul Centrului Emanuel, parte componentă a Asociaţiei Europa de Est, o şcoală de asistenţi maternali în care să fie şcolite şi fetele internate în centru, a întâmpinat foarte multe piedici. Ori poate lucrurile scăpaseră de sub control în interiorul asociaţiei, acolo unde fiecare asistat sau angajat era obligat să înveţe pe de rost versete biblice şi să fie de acord cu principiile propovăduite de Sfatcu, până la spălarea de creiere, totul într-o îmbinare iudeo-creştină. Atât copii asistaţi cât şi angajaţii erau privaţi de exprimarea apartenenţei religioase, fiind obligaţi să-şi însuşească opţiunile religioase ale sectei lui Sfatcu. În acest sens, în fiecare cameră din cămin existau puse la vedere simboluri şi versete creştine şi iudeice. În curtea căminului din Copou exista o capelă minusculă în care fiecare copil era programat să se roage însoţit, spre orele serii, iar în week-end copii erau duşi la o biserică baptistă din Nicolina. „Cu angajaţii m-am purtat urât, dar pe copii i-am predat fără nici o rană. Am făcut cantine, cămine, am ajutat copii şi familii. Nu am făcut însă cât trebuia. Îmi pare rău”, spune Sfatcu cu regret. Cât despre copii săi naturali, din cei cinci pe care îi are, nici unul nu s-a interesat de el. I-au luat în schimb tot ce au avut nevoie, atunci când avea, dar şi când a fost în necaz.

Prinţ şi cerşetor în doar doi ani

Totul a început, ca un deja-vu, în anul 2006. „Fiul meu şi nora m-au aruncat pe drumuri. Acum sunt în Italia cu nepoţeii mei. Eu am plecat în străinătate să mă tratez şi le-am lăsat lu fi-miu şi norei, casa, maşina şi banii. Tot ce mai îmi rămăsese. Le-am lăsat drept de semnătură şi ei m-au furat. Nu am fost un bun tată. Nu am ştiut să-mi ordonez familia. Un om care nu are educaţie în familie, care nu-şi are părinţii lângă el, este puţin probabil că va putea înţelege şi va putea transpune în viaţa lui o familie. Nu am ştiut să o păstrez pentru că nu m-a învăţat nimeni. Lovim întotdeauna în cei care ne sunt mai dragi. Atât suntem de ticăloşi. Asta e poate constatarea unei vieţi.. Mă rog pentru fiecare dintre copii mei, să ştie să-şi crească copii… Coloana îmi e praf, plămâni aproape nici nu mai am. Singurul lucru pe care îl vreau e să ştie toţi că i-am iertat. În sufletul meu sunt împăcat. Genoveva este singurul om care a avut încredere în mine”, Omul care a avut la picioarele lui un imperiu financiar şi sute de oameni care ar fi sărit la cel mai mic gest să-i satisfacă poftele, a avut vile, cantine, cămine, maşini luxoase şi tot ce îşi dorea, a ajuns în urmă cu patru ani să doarmă pe străzile Iaşului. Împrejurările care l-au transformat pe Sfatcu, dintr-un rege al cantinelor sociale într-un abonat al unei farfurii de mâncare din pomana statului, sunt încă prinse în controverse. La antipozi de povestea sa, multe persoane care i-au fost apropiate în această afacere socială susţin că mania jocurilor de noroc l-au adus în situaţia de azi, acesta pierzându-şi pe rând la cazinouri, cantinele, maşinile şi banii din conturi. „În 2007 am dormit pe stradă, am vândut ziare în Podul de Piatră. M-am îmbolnăvit, aveam datorii faţă de Genoveva...Nişte foşti salariaţi m-au găsit în Podul de Piatră şi m-au dus acasă la ei. Dacă nu mă găseau acei oameni, muream pe stradă. Poate era mai bine atunci. M-au dus pe la Consiliu Judeţean pentru un ajutor şi aşa am ajuns aici. La căminul „Constantin şi Elena” nu m-au primit. Ironia sorţii… Când am avut cantina de lângă cămin, ei nu aveau încă bucătăria făcută de prinţul Sturdza. Timp de doi ani de zile au făcut mâncare la noi, pe plitele noastre. Fără nici un ban. Totul plătit de mine. Când am ajuns pe străzi şi m-am adresat lor, nimeni nu mă mai ştia că sunt Sfatcu, că am băgat milioane de dolari în Iaşi, pentru ajutorarea copiilor şi persoanelor nevoiaşe. Nici cei de la Consiliul Judeţean, nici de la primărie. În urmă cu trei luni, la 3 ani de la apelul către ei de a-mi găsi un metru de spaţiu pe un pat, în acel cămin, mi-au spus că au un loc. Ce folos? Mie nu îmi mai trebuie”, spune Sfatcu.

Ce biserică mă va sluji, ce cimitir mă va primi?

Aflăm că alegerea cămăruţei dosnice în care l-am găsit, depărtată de pavilioanele azilului, nu a fost întâmplătoare, din două motive. Unul este legat de scrierea unei cărţi despre al cărui subiect am aflat, chiar dacă Sfatcu s-a ferit să ni-l desluşească. Totul prin intermediul unei corespondenţe. „Am trăit câţiva ani buni în Castel, la mijlocul secolului trecut. Despre uluitoarele întâmplări petrecute în umbra zidurilor sale, despre tragedii şi vieţi omeneşti care s-au stins în beciurile sale fără ca nimeni din lume să le afle locul şi sfârşitul,…încerc să scriu acum…. Mă aflu într-un Azil de Bătrâni, uitat de lume, la marginea de răsărit a ţării, unde mă rog şi sper să-mi îngăduie Dumnezeu să trăiesc până când voi finaliza cartea de care am amintit. Nădăjduiesc prin ea, să readuc în circuitul cunoştinţelor generaţiei de azi, străvechea glorie şi parfumul misterios al câtorva evenimente la care a fost martor străvechiul şi falnicul Castel Kemeny de la Marosvecs”. A început cartea în perioada când casa sa au fost străzile din Iaşi. Manuscrisele i-au fost furate în câteva rânduri, dar a revenit cu ambiţie de fiecare dată asupra subiectului. În timp ce ne conduce spre ieşire, fostul rege al cantinelor simte nevoia să ne pună la curent cu noul lui stabiliment. „Aici era magazie. Mi-au dat-o prin intervenţia lui Ioan Serbina, fostul secretar al Consiliului Judeţean. Înainte de a fi azil, aici a fost spital. Deoarece aici s-a făcut bine la oameni, harul lui Dumnezeu a coborât peste acest loc”, ne spune Sfatcu. În antreul-bucătărie, câteva valize cocoţate una peste alta ascund tot ce i-a mai rămas din averea de acum şase ani. În camera îngustă, un pat, o sobă de teracotă şi o masă pe care stă deschis un calculator, reprezintă universul în care îşi duce zilele. „Cine mă îngroapă pe mine? Ortodox nu am fost niciodată, catolic nici atât, iar protestanţii nu au biserică aici”, aruncă într-o doară Sfatcu, asemeni unui apatrid fără Dumnezeu, uitându-se afară, prin perdeaua de stropi care curg din cer.. Într-adevăr, prin geamul cămăruţei sale de azil se văd printre copacii de peste şosea, turlele apropiate ale celor două biserici, ortodoxă şi catolică. La extremele drumului noroios care îi trece pe sub geam, sunt două cimitire. Ale ortodoxilor şi catolicilor. Pentru mesianici nu există nici o biserică. Nici un cimitir. Plecăm lăsându-l pe acest om să-şi ispăşească păcatele unei vieţi zbuciumate, controversate şi în acelaşi timp… umane, în chilia sa de la azilul din Răducăneni. Prin ploaia mocănească care picură din cer necontenit, se văd clopotniţele celor două biserici printre ale către cruci pământul respiră spre cer aburul unei lumi cu hotare prea largi, dar între timp prea mici pentru toţi, aflate în convulsiile unui sfârşit iminent. „Cei care nu au avut o familie niciodată, cu greu vor putea avea familia lor. Doar eu am fost cel care am greşit. Îi iert pe toţi şi mă rog pentru ei”, rămân în urmă cuvintele lui Sfatcu, asemeni unui testament transmis familiei de departe. Sau poate sieşi. (aici)

Urmarile dezastrului de la Bac

2011-07-05T09:37:00.004+03:00

Istoria ultimei fabrici de bere a Iasului

2011-07-02T16:25:00.023+03:00

Primul document care vorbeşte despre fabrica de bere din Păcurari este un hrisov de la Alexandru Ioan Mavrocordat, datat 1 august 1786, prin care se arată că numitul Herletz, gerah (doctor) în Iaşi, prin jalba ce a adresat-o domnitorului „s-au rugat ca pentru orişicare chivernisală a sa şi spre odihna nărodului să aibă voi a face şi a dişchidi pi locul ci ar fi cumpărat lângă Bahlui, di la vale de cişmeaua lui Păcurar, o spiţărie la care s-au făgăduit că va ţine purure doftorii bune pentru folosul bolnavilor şi cu mai ieftin preţ decât la alţi spiţării”

Valoarea nutritivă a berii era recunoscută şi de către doctorii spitalului Sf. Spiridon, unitate spitalicească din hrisovul căreia, înfiinţat de domnul Constantin Racoviţă la 1 ianuarie 1757, se spune că Tudora Miliroaia avea o carte domnească ce i-a fost eliberată de acelaşi voievod, la 29 septembrie 1799, „pentru o berărie a sa din mahalaoa Muntenimea de Sus, ce au avut-o soţul său Miler cumpărată de la un Herleţ Gerah”. „Este posibil ca şi Herletz, ca doctor al acestui spital, să fi folosit berea în tratamentul unor maladii. Pe la anul 1821, în vremea turcilor, berăria din Păcurari a ars din temelii. Când a fost refăcută sau dacă s-a construit una nouă pe acelaşi loc şi de către cine nu cunoaştem cu certitudine. Ştim că la 4 mai 1855, Măria von Neupauer îi vindea lui Waigand Geist şi soţiei sale un loc gospod aflătoriu în Capitalie, la mahalaoa Păcurari, numit Berăria, iar în zapisul de vânzare este numit Berăria Veche. Se pare totuşi că berăria a fost refăcută de Măria von Neupauer. Pentru o lungă perioadă de timp ne lipsesc informaţiile referitoare la această fabrică. Abia în 1879 este semnalată ca funcţionând sub numele de Berăria Veche şi fiind în proprietatea lui Leia Ialeşu, iar în 1884, în proprietatea lui Peisch Haimovici, după care nu mai apare semnalată în documente”, ne-a spus Vasile Diacon, fost director al fabricii de bere Zimbru.

La 6 februarie 1825, domnitorul Ioan Sandu Sturza îi acorda un privilegiu lui Ştefan August, „dascăl neamţu din Eşi” de „a deşchide aice în oraş, la mahalaua Păcurariului, pe locul său ce-l are cumpărat, o berărie cu însuşi a sa cheltuială, în care să lucreze bere după rânduiala meşteşugului”. „Despre această unitate s-a afirmat că prin modernizare, la începutul deceniului al cincilea a devenit prin diviziunea muncii aplicate şi folosirea forţei aburului o importantă fabrică a oraşului. Ea va fi cunoscută o bună parte de timp sub numele Berăria Veche, iar apoi sub numele de fabrica de bere Zimbru – Iaşi. Berăria cuprindea mai multe odăi de fiert şi de ţinut berea, o casă pentru argaţi cu o sală şi o odaie, o fântână, un grajd ca pentru 17 cai, o şură de trăsuri, o lemnărie şi altele. Pe un alt teren, care era al unei călugăriţe Evghenia, stareţa de la schitul lui Baluş din ţinutul Hârlăului, se afla o moară de cai cu toate cele ce trebuiesc la o berărie, unită cu berăria prin o ulicioară de lemn, apoi o căsuţă de uscat urluiala, o bodnărie cu două odăi. Proprietarul îşi vindea singur berea, dacă nu toată, cel puţin o parte. Tot pe acest loc se afla o cârciumă cu două odăi, din care una pentru muşterii, unde se aflau patru mese cu laiţele lor”, a spus Vasile Diacon.

Nenea Iancu şi fabrica de bere

Începând cu 1890, la Iaşi mai funcţionează doar o singură fabrică de bere, fosta fabrică Zweck, devenită „Zimbru”. În acea perioadă fabrica se afla în proprietatea lui Carl Müller, care a amenajat o frumoasă grădină cu popicărie, unde cânta muzică aproape în fiecare seară. În anul 1914, o fâşie din terenul fabricii a fost vândută Primăriei Iaşi, fiind vorba despre porţiunea de teren pe care s-a deschis drumul de legătură dintre Strada Păcurari şi Strada Moara de Foc spre Fabrica de Ţigarete, actuala stradă Octav Băncilă. În martie 1937, Avram Beniaminovici, proprietarul de atunci, a solicitat Oficiului registrului Comerţului din Iaşi înmatricularea firmei „Avram Beniaminovici”, cu emblema „Fabrica de Bere şi Malţ – Zimbru”. „Dintre toţi proprietarii care au urmat lui Zweck, doar Nicu Nanu a făcut investiţii mari. Ambiţios şi hotărât să facă din berea ieşeană o băutură superioară, a mărit beciurile, a refăcut clădirile, a adus maşini, printre care o uzină electrică, şi a schimbat reţetele. Berea se servea în curte şi în două camere special amenajate. Ceva mai târziu se va deschide aici grădina Zimbru. Iluminată electric, pe la 1896, grădina fremăta de lumea atrasă de muzica militară, în timp ce berea blondă, atunci scoasă din gheţărie, se revărsa în halbele cu capac. Se pare că pe la 1895, cea mai căutată unitate de desfacere a berii era fabrica Zimbru”, a spus Vasile Diacon.

Ziarul „Ecoul Moldovei” consemna în paginile sale în perioada februarie – mai 1896 că „la berăria Zimbru era afluenţă mare de public prin popicării şi saloane”, iar în grădină, „iluminată a giorno cu electricitate şi aranjată cu gust deosebit, cântă în fiecare seară orchestrul, al cărei dirijor era d. Prassa”; grădina Zimbru, unde „berea curge din abundenţă”, a devenit „locul de întâlnire a familiilor din societatea ieşeană”. Grădina de vară, cu popicăriile şi chioşcul pentru orchestră sau fanfară, se afla pe un teren ce se întindea între curtea fabricii şi strada Pictor Octav Băncilă. Una dintre popicării a fost folosită până târziu, după ultimul război mondial. „Se spune că printre cei care au intenţionat să deschidă o berărie la Iaşi s-a numărat şi Ion Luca Caragiale. În anul 1894, acesta soseşte la Iaşi pentru a se înţelege cu domnul Nicu Nanu să deschidă o berărie în grădina Creditului Urban. După o şedere de două zile, I. L. C. Gambrinus, cum era poreclit, s-a reîntors în capitală, convingându-se că Iaşii nu reprezintă un oraş comercial. Pentru a deschide o berărie se pusese să-l consulte la noi, la Iaşi, pe Sigmund, un ţal-chelner, şi pe alţii. Se pare că dramaturgul nu a primit o consultaţie tocmai încurajatoare şi a renunţat să-şi mai deschidă fabrică de bere la Iaşi”, a spus Vasile Diacon.

Naţionalizarea berii

În 1907, fabrica figura printre întreprinderile încurajate de stat. Ulterior, din cauza războiului, a fost închisă în a doua jumătate a anului 1944, iar în lunile august - decembrie 1946 nu s-a mai produs bere. Potrivit lui Vasile Diacon, ziua de 11 iunie 1948 a marcat data de la care Avram Beniaminovici nu a mai luat nici o decizie cu privire la conducerea fostei sale întreprinderi, deoarece fabrica „Zimbru” a trecut în proprietatea statului prin actul naţionalizării, instituit prin Legea nr. 119/1948. După naţionalizare, prin Ordonanţa nr. 6421/ 30 octombrie 1948, firma lui Avram Beniaminovici a fost radiată din Registrul comerţului al firmelor individuale. „Primul director de după naţionalizare, reprezentant al oamenilor muncii din fabrică, a fost muncitorul Ioan Lubaş. Era unul dintre muncitorii care îşi petrecuse anii tinereţii în beciurile reci şi umede ale fabricii, muncind din greu pentru a putea asigura celor de acasă minimul din cele necesare traiului. La 12 iunie 1948, fostul muncitor Lubaş Ioan, în prezenţa lui Smil Iţic, organ de bază P. M. R., şi a lui Haim Meer, contabil, prelua fabrica şi inventarul acesteia”, a spus Vasile Diacon.

Momentele naţionalizării fabricii sunt evocate chiar de muncitorul-director Ioan Lubaş: „Am fost chemat într-o seară la judeţeană. Am stat acolo toată noaptea, împreună cu alţi tovarăşi, în şedinţă. Spre ziuă am primit vestea naţionalizării. M-am întors direct la fabrică, am adunat toţi muncitorii şi, spre prânz, am deschis la maximum aparatul de radio, în curte: se transmitea cuvântarea rostită de Gh. Gheorghiu-Dej. Naţionalizarea devenise fapt. Imediat am sigilat totul, l-am anunţat pe patron să plece şi să nu mai vină pe acolo. Două zile mai târziu, am fost numit director”.

Într-un interviu dat prin 1973, berarul Toader Burnaru povestea care erau condiţiile de muncă de după naţionalizare. „Eram o mână de oameni care făcea totul, cu braţele şi cu spatele: căram sute de tone de orz, pompam manual apa şi aerul, îmbuteliam bere în condiţii rudimentare, într-un beci plin cu apă. şi asta, 12-14 ore în fiecare zi. Tot noi mai mergeam şi să vindem berea”. Desfacerea berii prin personalul fabricii este confirmată şi de unele documente de arhivă încă din 1930.

Dotarea fabricii cu maşini şi instalaţii era necorespunzătoare, acestea fiind vechi şi uzate şi cu mari dificultăţi făceau faţă nevoilor de producţie. Abia în decembrie 1950 s-a pus în funcţiune o instalaţie de răcire, ceea ce a uşurat munca şi a permis redirecţionarea unor importante sume de bani care se alocau pentru procurarea gheţii care era adusă de către locuitorii satelor de prin împrejurimile Iaşilor, fiind luată din lacurile şi iazurile din imediata apropiere a oraşului. „De cum dădea gerul şi se făcea pod de gheaţă peste ape şi până spre primăvară, la poarta fabricii se formau coloane nesfârşite de sănii cu gheaţă, care aduceau un venit, nu tocmai de neglijat, celor care posedau mijloace de transport şi care nu erau ocupaţi în alte activităţi. Preţul unui kilogram de gheaţă era de un ban. Prin punerea în funcţiune a compresorului a fost eliminată munca grea cerută de manipularea zecilor de mii de tone de gheaţă şi s-au câştigat spaţiile care fuseseră destinate păstrării gheţii pe timpul verii”, a spus Vasile Diacon.

Tancurile din beciurile fabricii

În 1965 au fost înlocuite budanele de lemn uzate de la fermentarea secundară cu tancuri metalice care asigurau o capacitate sporită, dar şi perfecte condiţii de igienă şi curăţenie. În acelaşi an s-a renunţat la secţia malţ şi s-a extins fermentaţia primară. Introducerea unei linii automate de îmbuteliere a dus la mărirea randamentului acestei operaţii de aproape cinci ori. „Cererea de bere pe piaţa ieşeană, şi nu numai aici, fiind din ce în ce mai mare, iar mica făbricuţă din strada Păcurari nr. 95 neputând asigura necesarul, s-a impus edificarea unei noi capacităţi de producţie, care a fost concepută a fi construită în două etape. Noua unitate a fost amplasată în Bulevardul Chimiei nr. 2, pe malul drept al Bahluiului, în zona industrială a Iaşilor”, a spus Vasile Diacon.

În luna mai 1973, din cauza unor infiltraţii puternice de apă produse în subsolul fabricii, au fost puse în pericol construcţiile subterane de către stratul de apă freatic ce se ridicase peste nivelul pardoselii beciurilor. „Cauzele care au generat acest fenomen au fost precipitaţiile abundente din perioada anterioară anului 1973, la care s-a adăugat deranjarea prealabilă a scurgerii normale a apelor provenite din platoul Copoului şi în special ale izvorului situat la circa 100 de metri amonte de fabrică, în curtea şcolii generale Petru Poni. Prin forajele făcute cu acea ocazie şi prin montarea unor pompe, pericolul a fost înlăturat, iar apa respectivă este folosită în procesul de producţie”, a spus Vasile Diacon. În 1975 s-a demontat linia de îmbuteliere, care nu mai făcea faţă cerinţelor, şi s-a montat o instalaţie automată cu două capete de umplere a butoaielor. Singurul loc din fabrică care a rămas aproape intact au fost beciurile, acolo unde singurele modificări făcute aici au constat în introducerea instalaţiei de frig şi înlocuirea vaselor de lemn de la fermentaţia secundară cu un număr de 39 de tancuri metalice. Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la data emiterii hrisovului pentru înfiinţarea unei fabrici de bere în Păcurari de către Herletz, a fost deschisă, la 2 august 1986, o berărie, „Berăria Veche”, alimentată direct din tancurile fabricii, prin instalaţii speciale, după tipicul vechii hale de bere care a funcţionat odinioară în urbea noastră. Berăria avea să intre în legendă sub numele de „La ţeava de aur”.

Culisele privatizării

În 1988 întreprinderea era constituită din două secţii de producţie bere, o fabrică de malţ şi o fabrică de alcool etilic rafinat. Până în 1990, fabrica de bere a produs sortimentele Breazu, Bucium, Carpaţi, Ciric, Copou, Iaşi, Moldova, Repedea, Unirea, Bucegi şi Bere Hipoglucidică, iar după 1990 au apărut Zimbru, Zimbru Pils, Zimbru Premium Pils, Moldova, Cascada, Derby, Star, Blitz şi berea neagră Karl’s Beer Pils. După anul 1990, fosta Întreprindere de Bere şi Spirt Iaşi a suferit schimbări profunde. Mai întâi s-a desprins, în baza Hotărârii de Guvern nr. 1353/1990, secţia de fabricaţie a alcoolului rafinat, care a devenit SC „Alfincool” SA, iar cele două fabrici de bere aveau să se constituie, în baza aceleiaşi Hotărâri de Guvern, SC „Zimbru” SA. În ianuarie 1991, activele aferente fabricii de bere din Păcurari, cu excepţia terenului care a rămas al SC Zimbru SA, au constituit o parte a capitalului social pentru o nouă societate comercială care s-a desprins din SC Zimbru SA şi înregistrată sub numele de SC „Asbeer” SA, care a produs Asbeer, Unirea, Hruba Păcurari, Klassbeer.

În anul 1993, SC Zimbru SA s-a privatizat în sistem MEBO, înfiinţându-se mai întâi, în martie 1993, Asociaţia „Bere – Zimbru, Programul Acţiunilor Salariaţilor”, care a încheiat contract la sfârşitul anului 1993 cu Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Ca urmare a achitării obligaţiilor către FPS, în 28 mai 2001, Judecătoria Iaşi a luat act de hotărârea de dizolvare a Asociaţiei, numind un lichidator. Până la această dată SC Sil-Prodinvest SRL. din Târgu Ocna a reuşit să cumpere de la acţionari aproximativ 54 la sută din acţiunile societăţii, făcând imediat o majorare de capital şi asigurându-şi în felul acesta 91,85 la sută din totalul acţiunilor. SC Sil Prodinvest SRL a fost acţionarul majoritar şi la SC Albrau SA Oneşti.

În anul 2003 SC Sil-Prodinvest SRL a fost absorbită, ca urmare a fuziunii, de SC Socomind SA, a omului de afaceri Vasile Ciobanu, fost asociat cu Corneliu Iacobov. „În acelaşi an, societatea îşi schimbă numele în SC Naţional Bere Holding SA. Rămânând liber numele de Zimbru, SC Asbeer SA îşi schimbă şi ea numele, devenind SC Zimbru SA, funcţionând sub acesta până în octombrie 2002, când producţia bătrânei fabrici a fost oprită pentru totdeauna. În mai 2002, sunt preluate prin cumpărare directă de la acţionari 54 la sută din totalul acţiunilor, care intră în portofoliul SC NBH Distribution SRL. În anul 2003 a fost dezafectată şi dată la fier vechi, menţinându-se doar o linie de îmbuteliere, care a fost utilizată în anul 2004 şi până în aprilie 2005 la îmbuteliat sucuri carbonatate sub marca Spider. În primăvara anului 2007 i-au fost dărâmate o parte dintre construcţii, rămânând nedemolate doar un corp al fabricii, considerat monument istoric, şi beciurile”, a spus Vasile Diacon. În aprilie 2004, SC Naţional Bere Holding SA a fuzionat prin absorbţie cu SC Albrau SA, devenind punct de lucru al acesteia. Începând cu anul 2003, fabrica a fost închiriată an de an. În 2003 o avusese închiriată SC Zimbru SA, care a produs bere „Zimbru”. În anul 2004 a fost închiriată de către SC NBH Distribution SRL, care a produs aceeaşi bere. În anul 2005, o parte a activelor - mălţăria, silozurile şi fierberea fabricii - au fost aduse ca aport de capital la o nouă societate, cu numele de SC Bermal Product Com SA, care va închiria cealaltă parte a fabricii şi va produce bere până în septembrie 2006. Ulterior, fabrica a fost închiriată SC Prodis Import Export SRL, care încă producea bere în august 2007. Fabrica a fost vândută pentru suma de 6,5 milioane de euro firmei „Art Brau International”.

A fost odată Zimbru...

Imediat după acest moment a urmat declinul acestei vechi fabrici ieşene, în jurul ei, mai precis a terenurilor de sub ea, gravitând interesele financiare ale lui Ioan Zapodeanu, iar mai apoi ale omului de afaceri Radu Enache, preşedintele şi acţionarul majoritar al grupului Continental, unul dintre cei mai mari proprietari de hoteluri din România. Actele de vânzare-cumpărare ale terenului au fost parafate la notar în anul 2007, iar valoarea tranzacţiei a fost de 5,5 milioane euro. Cel care a vândut terenul companiei Continental Hotels este omul de afaceri Ioan Zapodeanu. „Au fost nişte probleme juridice cu Vasile Ciobanu, de la Bacău, în ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului de la fosta fabrică, dar am reuşit să le rezolv, iar în anul 2007 am vândut către Continental Hotels o suprafaţă de teren de peste zece mii de metri pătraţi pe locul fostei fabrici de bere”, a spus Ioan Zapodeanu. Deşi şi-a anunţat intenţia de a deschide în locul vechii fabrici un hotel, Radu Enache a uitat se pare de fabrica pe care şi-a achiziţionat-o. Din primăvara anului 2009, fabrica de bere Zimbru a ajuns un morman de moloz, cu zidurile vechilor secţii prăbuşite, sub care oamenii străzii mai poposesc peste noapte, iar ţiganii din zonă mai încercă să valorifice câte ceva din materiale. Din construcţiile de la suprafaţă nu mai este nimic întreg. Doar imensele beciuri - în care prin evocările vremii îl întâlnim pe operatorul Dumitru Bejan, „uitat parcă din vremea Unirii, cu o căciulă miţoasă pe cap şi bine încotoşmănat cu cojoc, priveghează aparatele nenumăratelor cisterne, în care timp de 50-60 de zile mustul de malţ şi hamei se transformă, pe încetul, în cea mai obişnuită băutură a zilelor noastre: berea” - mai păstrează ceva din aspectul vechilor hrube unde se fermenta berea. Capitalismul turbat a reuşit trista performanţă să strivească sub tăvălugul său încă o piesă din, de acum, micul puzzle ce a fost industria ieşeană. (Evenimentul)

Beciurile cu aur lichid din dealul Copoului

2011-06-15T17:38:00.013+03:00

Una dintre cele mai adânci pivniţe din ţară se află la Iaşi, fiind în proprietatea Universităţii de Ştiinţe Agronomice. Doar o mână de oameni împătimiţi de studiul enologiei îi ştiu misterele, cotloanele şi legendele acestei pivniţe ascunse la 18 metri sub pământ. Construită prin unirea pivniţelor Adamachi cu cele ale lui Kogăniceanu şi Sadoveanu, aceasta străbate subteran pământul de sub şoseaua Iaşi-Breazu, pe o lungime de 350 de metri. Sub pământ, mii de sticle, butoaie şi damigene, ascund în pântecele lor, lichidul alb, roşu, roze sau galben, al zecilor de soiuri de viţă de vie, combinate experiemental în tot atâtea reţete.
Construite pe la 1850, dar restaurate mult mai recent, prin 1974, prin grija academicianului Valeriu Cotea, pivniţele fermei Adamachi, unite cu cele ale lui Kogălniceanu şi Sadoveanu, constituie o construcţie unicat în România. Săpate la 18 metri sub pământ şi întinse pe o distanţă de peste 350 de metri, hrubele traversează subteran şoseaua Iaşi-Breazu, pornind de sub clădirile administrative şi laboratoarele fermei şi terminându-se chiar sub casa lui Mihail Sadoveanu, azi Muzeul memorial ce poartă numele scriitorului. "Joncţiunea dintre pivniţele lui Adamachi şi pivniţele sau hrubele lui Kogălniceanu şi ale lui Sadoveanu s-a făcut prin anii 1970-1974, odată cu înfiinţarea disciplinei de oenologie. În final s-a ajuns ca lungimea galeriilor să însumeze 350 de metri, creindu-se astfel posibilitatea amenajării a patru secţii cu spaţii adecvate, printre care secţia de maturare la butoi, vinoteca sau secţia de învechire la butelii, secţia de preparare a vinurilor spumante şi o ultimă secţie de preparare a vermutului şi alte băuturi pe bază de must şi vin. Toate aceste secţii se află la 18 metri sub pământ, cea mai mică adâncime, de 12 metri, înregistrându-se spre fosta pivniţă a lui Sadoveanu. În România nu mai există astfel de beciuri", ne-a declarat academicianul Valeriu Cotea.

Potrivit enologului ieşean, cel care a construit această pivniţă unică în România a fost Aga Kogălniceanu, tatăl lui Mihail Kogălniceanu. Se ştie faptul că tatăl lui Mihail Kogălniceanu deţinea pe dealurile Copoului, în urmă cu aproape două secole în urmă, podgorii impresionante de vie, în mijlocul cărora şi-a construit pe la 1850, crama şi clădirea în care astăzi funcţionează muzeul Mihail Sadoveanu. În timp, atât hrubele cât şi clădirea, au trecut prin administrarea mai multor proprietari, primul dintre aceştia fiind chiar Mihail Kogălniceanu, după care acestea au fost vândute marelui compozitor George Enescu. În anul 1919, proprietatea este cumpărată de Mihail Sadoveanu. „De abia prin anul 1964, profesorul Valeriu Cotea, pe atunci şef de lucrări, a spus că ar fi oportun să se lege cele două guri de beciuri. Până prin anul 1970 nu s-a reuşit să se facă nimic din cauza lipsei de fonduri. Intrările în beciuri erau zidite şi de o parte şi de alta.

În anul 1970 s-a negociat cu un meşter fântânar pe nume Emil Ciucă şi au fost demarate primele lucrări, care au durat 3 ani, între 1971 şi 1974. Iniţial, beciurile aveau o lungime de aproape 200 de metri şi o adâncime de 15 metri. Unirea cu crama de la Casa Memorială „Mihail Sadoveanu“ a implicat o muncă extraordinară", a spus enologul Cristian Buburuzanu, şeful pivniţelor. În beciurile Adamachi se mai poate vedea şi astăzi placa pe care au fost scrijelite numele meşterilor care au lucrat într-un tot unitar şi unic, hrubele Adamachi – Kogălniceanu-Sadoveanu, printre care tehnicianul Olaru C., lucrătorii Chelaru I., Olaru Gh. şi Cazacu P, în frunte şi meşterul Emil Ciucă.

Vinuri rare, „abandonate” sub cruste de mucegai

Coborârea în pivniţe se face la fel de discret precum în buncărele antiatomice destinate protejării şefilor de stat. Pornind din laboratoarele fermei care aparţine de Universitatea de Ştiinţe Agronomice Iaşi, pătrundem într-o curte interioară pe cuprinsul căreia sunt aruncate butoaie, instalaţii şi cazane, într-o aparentă dezordine, după care intrăm într-o anticameră în care ne întâmpină o altă serie de butoaie şi sticle cu vin. Nicăieri în atmosferă nu se simte miros de drojdie, de teasc. Eonologul Buburuzanu deschide brusc două uşi tăiate în bolta încăperii şi ne introduce în lumea magică a vinului dospit în sticle îmbrăcate în mucegai, în butoaiele de stejar putred şi în damigene de sticlă. Temeratura scăzută din hrube se prinde de corpurile încălzite precum mucegaiul de pereţii reci, din piatră de râu. „Mucegaiul are rol de a întreţine o temperatură constantă care nu coboară sub 9 grade. De regulă, în pivniţă nu sunt fluctuaţii de temperatură”, ne spune ghidul nostru.

Butoaiele, specifice unui astfel de cadru, sunt rare, îngrămădite doar de-a lungul unei galerii. Cu cepurile de lemn înfipte trainic în lichidul liniştit dintre doage şi cercurile de fier ruginit în întunericul hrubelor, stau aliniate doar vreo zece butoaie cu vin. Restul, damigene de sticlă în suporţi de lemn şi sticle aliniate într-o ordine deloc bahică de-a lungul zecilor de galerii. „Butoaiele din lemn de stejar nu trebuie folosite mai mult de 10 ani. Tocmai de aceea majoritatea lichidelor din pivniţă sunt ţinute în recipiente din sticlă.

Imediat după amenajarea pivniţelor acestea au fost folosite în scop didactic de către studenţii în an terminal, masteranzi şi doctoranzi. Niciodată vinul care a fost adus în beciuri nu a fost pentru consum de masă ci doar experimental sau pentru degustări în condiţiile în care majoritatea absolveniţilor au şi certificat de degustător. Cea mai mare parte din vinuri sunt consumabile. Avem însă şi vinuri care au ieşit demult din perioada de maturare şi nu mai pot fi consumate”, ne-a spus şeful pivniţelor. Atât vin degustabil cât şi aprins de timp, totul dormitează în acest spaţiu încremenit sub pământ, precum persoanjele din „Frumoasa din pădurea adormită”. Sărutul lui Bachus, trezitor la viaţă şi bucurie, nu este permis.

Beciurile în care s-a inventat vermutul la Iaşi

Într-un cot al pivniţelor ni se înfăţişează un echipament puţin obişnuit, asemănător oarecum cu un teasc de stors strugurii, în fapt un prim model de dopuitor. Chiar lângă el, un butoi scobit pe una din feţe, cu lemnul mâncat de mucegai şi umezeală, stă încremenit precum un uriaş coif cu viziera mâncată de molii. "Este un butoi folosit la degorjare, mai precis pentru îndepărtarea drojdiei din sticlele de vin. În vinul sec se adaugă licoare de expediţie pentru fermentaţie. În cazul sticlelor de şampanie, sedimentul vine în dop. Procedura de îndepărtare a impurităţilor din vinul spumant se lucrează într-un astfel de butoi. Secţia de vin spumant s-a înfiinţat tot la iniţiativa lui Valeriu Cotea, cel care a deschis un drum al pioneratului în ce priveşte oenologia naţională, fiind considerat chiar părintele vinului spumant. Din păcate, astăzi nu mai sunt folosite dopuri de plută, ci mai degrabă dopuri sintetice care sunt în detrimentul vinului", ne-a spus Cristian Buburuzanu.

Potrivit enologului ieşean, înainte de anii 80, vinul spumant şi vermutul erau tratate cu titlu de descoprire ci nu pentru consum. Toate vinurile din cramă verifică un alt experiment, deoarece nu toate vinurile care rezultau din podogoriile anuale erau făcute după aceiaşi reţetă. Pornind de la producţiile experiemntale din anii 70, oenologii ieşeni au lansat în urmă cu 8 ani un proiect privind o bancă de gene a vinurilor, necesară pentru combaterea frauda. „Pe parcursul a 3 ani de recoltare s-au oferit 51 de soiuri iar datele obşinute au fost corelate cu laboratoare din Franţa şi Germania”, a precizat Cristian Buburuzanu.

Pivniţa în care hangiţa Ancuţa a devenit legendă

Traversarea pe sub pământ, prin hrubele şerpuinde de care stau sprijinite esenţele îmbuteliate ale lui Dyonisos, ne scot la un moment dat din fostele crame ale lui Adamachi şi păşim pe fostul tărâm al cramelor kogălnicene şi sadoveniene. Imediat după secţia de vinuri spumante se intră în fosta cramă a lui Sadoveanu, în fapt hruba originală a lui Kogălniceanu. „Sadoveanu a făcut şi el una după acelaşi model. În timp, galeriile au fost astupate sau s-au surpat. În anii 70, atunci când au început lucrările la actuala pivniţă, pentru a scoate pâmântul care căzuse peste galerii s-au folosit caii. S-a cărat pâmânt luni de zile, ca în mină. Când s-a ajuns înspre pivniţele lui Sadoveanu, ansa fântânarului a început să dea greş. S-a săpat o galerie într-un sens greşit şi a trebuit să se întoarcă pe altă direcţie”, ne-a explicat Buburuzanu. Singura deosebire dintre cele două pivniţe care s-au unit, foarte uşor sesizabilă, este atât de adâncime cât şi de materialele folosite pentru crearea bolţilor. Dacă pivniţele lui Adamachi au fost consilidate cu cărămidă şi mortar, cele care au aparţinut lui Kogălniceanu şi Sadoveanu sunt construite dintr-o îmbinare de lut şi piatră. Odată ajunşi spre finalul expediţiei noastre prin vechile privniţe ale Iaşului, urcăm un rând de scări şi deodată, prin crăpăturile unei uşi de lemn, în ultima galerie pătrund razele soarelui de iunie.

Ne aflăm chiar sub casa memorială, în fosta cramă a lui Sadoveanu, care mai păstrează peste forma iniţială a beciului şi uşa originală de intrare, pe care sunt încrustaţi în lemn, ciorchini ruginii de struguri. "Sadoveanu îşi făcea în cramă lansările de carte. Era vestit pentru modul în care îşi făcea lansările de carte şi era căutat pentru că avea un vin foarte bun. "Coane Mihail am treabă pe la Iaşi şi ajung şi pe la matale", se anunţau prietenii, iar Sadoveanu ştia dinainte care era atracţia înainte de toate", ne-a spus enologul Cristian Buburuzanu. Se spune că în răcoarea acestei crame şi în apropierea butoaielor mustind de vin nobil, Sadoveanu a pus pe hârtie operele „Hanu Ancuţei“, „Zodia Cancerului“ şi „Baltagul“. „Se ştie că Sadoveanu era un gurmand, dar aprecia şi vinurile fine. Petrecea ore în şir în pivniţă, unde îi plăcea să soarbă licorile în tăcere“, ne-a spus Valeriu Cotea. Din nefericire, perioada în care comuniunea dintre spirit şi zeul Dyionisos, în umbra răcoroasă a cramelor „bântuite” de prezenţa hangiţei Ancuţa, este pe cale de dispariţie. Iaşului i-a rămas în schimb o pivniţă unică în ţară, deschisă doar unui grup restrâns de enologi împătimiţi, care continuă să apere „secretul lui Bachus” şi istoria unui loc prins de legende. (Evenimentul)

Pe urmele averii lui Sadoveanu

2011-06-09T22:21:00.003+03:00

La jumătate de secol de la moartea marelui scriitor Mihail Sadoveanu, agoniseala sa de-o viaţă se află într-o dispută continuă între moştenitorii acestuia şi instituţiile statului. Jongleriile statului cu pământurile, casele şi iazurile lui Sadoveanu îi pun pe urmaşii scriitorului în imposibilitatea de a putea dobândi averea bunicului sau străbunicului lor. Chiar dacă dovada calităţii de moştenitori s-a făcut în faţa fiecărei comisii care a analizat veridicitatea solicitărilor de reconstituire a proprietăţilor lui Sadoveanu, care de altfel au şi fost validate, punerea în posesie întârzie să se facă din mai multe considerent ce ţin îndeosebi de interesele instituţiilor locale de a tergiversa aplicarea legii.

Ultima validare a comisiei judeţene de fond funciar s-a făcut în urmă cu trei luni, pentru o suprafaţă de 5,2 hectare de teren amplasată pe aleea care poartă numele scriitorului, chiar pe locul unde funcţionează în prezent Muzeul „Mihail Sadoveanu”, şi se întinde până spre zona Breazu, cuprinzând şi terenul de sub construcţiile viitorului Hipodrom al Iaşului, administrat de Institutul Agronomic. Atât responsabilii institutului, cât şi cei ai Muzeul Literaturii Române, în jurisdicţia căruia se află muzeul, nu recunosc dreptul de proprietate al urmaşilor lui Sadoveanu, în speţă al Catincăi Smaranda Herford, nepoata de drept şi unicul moştenitor al scriitorului, mai exact copilul primei fiice a scriitorului, Despina Iulia, născută în anul 1902, unul din cei 10 copii ai lui Sadoveanu. Potrivit unuia dintre avocaţii care au reprezentat interesele nepoatei lui Mihail Sadoveanu, primele demersuri făcute către municipalitatea ieşeană datează din anul 2003. "Pe data de 10 noiembrie 2005 a fost înregistrată la Primăria Iaşi solicitarea privind reconstituirea dreptului de proprietate pe o suprafaţă de 5,2 hectare de teren, dar amplasamentul nu e liber, acesta aflându-se în administrarea Institutului Agronomic. Moştenitorii au făcut însă dovada faptului că Sadoveanu a avut teren acolo. Alte cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pe acel teren nu mai sunt înregistrate în evidenţele noastre. Mai este o declaraţie din 2003, însă în acest moment, din evidenţele noastre, din cei şapte moştenitori, doamna Herford este singura moştenitoare a lui Mihail Sadoveanu", a declarat Denisa Ionaşcu, secretara Consiliului Local Iaşi. Potrivit fiului unicei moştenitoare a scriitorului, Johan Herford, solicitarea făcută autorităţilor locale a fost pentru restituirea a 10 hectare de teren, ci nu a 5, 2 hectare. “De şase ani de zile am fost plimbaţi cu “zăhărelul” de către funcţionarii administraţiei locale din Iaşi, inclusiv de către domnul prefect Dragomir Sava Tomaseschi. Partea ciudată a acestei decizii este însă că noi am cerut înapoierea a zece hectare, iar de primit, primim înapoi doar 5,2 hectare şi, ca treaba să fie şi mai veselă, nu în locul unde se afla terenul. Aceasta deoarece Institutul Agronomic,cel care se pretinde “proprietar”, dar pe lucruri care de fapt nu-i aparţin, nu doreşte să dea înapoi ceea ce nu-i aparţine. De ce fac această afirmaţie? Pentru simplu fapt că Institutul Agronomic a ajuns în proprietatea a 52 de hectare la 22 ianuarie 1951 conform procesului verbal de “predare-primire “ nr. 549003/04 oct.1950 pe care le-a preluat de la Secţia Agricolă a Raionului Iaşi. Legea Reformei Agrare de după 1945 l-a deposedat de pământ şi pe străbunicul meu, astfel Secţia Agricolă a Raionului Iaşi, s-a trezit peste noapte cu un cadou de 52 de hectare, plus Casa străbunicului, actualul Muzeu “M.Sadoveanu””, a spus Dan Herfod, strănepotul scriitorului. (articol aparut in Evenimentul)

Catacombele de sub fostul hotel Petesburg

2011-05-19T07:27:00.012+03:00

Chiar dacă sunt decenii sau chiar secole de când faţa văzută a Iaşului s-a schimbat sub lucrările heirupiste ale sistematizării comuniste sau sub avalanşa haotică de construcţii de după 1989, Iaşul subteran, ascuns de multe interese şi poate şi de aceea, păstrat mai bine decât orice construcţie de patrimoniu după care ar fi jinduit vreun afacerist pentru a o înlocui cu vreun colos de beton şi sticlă, îşi descoperă câte puţin misterul, precum o curtezană cu pretenţii, în mod parţial, dar irezistibil. Un astfel de loc secret, ascuns privirii omului de rând, dar în acelaşi timp necunoscut autorităţilor, chiar nici celor care le au în grijă, sunt catacombele de sub fostul hotel Petersburg, dispuse chiar în faţa Palatului Culturii, sub un spaţiu verde mărginit într-un capăt de o placă de granit prin care i se face cunoscut trecătorului, faptul că pe acel loc „s-a desfăşurat în ziua de 27 martie/8 aprilie, Adunarea Populară a Revoluţionarilor din Moldova care au dat semnalul începerii revoluţiei burghezo-democratice din 1848 din Ţările Române”. Folosinţa iniţială a galeriilor din preajma Palatului Culturii se pierde în negura timpului. Nici chiar istoricii sau reprezentanţii Direcţiei de Monumente nu pot da un reper precis asupra a ceea ce a funcţionat între zidurile de piatră, îngropate acum sub acel spaţiu verde şi protejate doar de un platou de lemn. Potrivit unor cercetători, acele catacombe ar fi făcut parte din vechile temniţe ale palatului vechi, cuprins între zidurile Curţii Domneşti, ale căror galerii străpungeau pământul din spatele actualului Palat al Culturii, până spre Uliţa Mare, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare

Mai discret decât o informaţie secretizată de stat, locul în care se găsesc galeriile nu este cunoscut decât de o mână de oameni din instituţiile ieşene. O placă de lemn, îmbibată de umezeală, este singura piesă de siguranţă sub care sunt ferecate hrubele. Imediat ce aceasta este dată deoparte, cu oarece greutate, sub ea se poate observa un mic hău de vreo 4-5 metri, cu un diametru identic. Pe peretele nordic al intrândului, foarte accidentat prin prăbuşirea pietrelor din zidul de siguranţă, nu se găseşte nici un punct de sprijin, în timp ce pe celelalte trei extremităţi, pereţii foarte bine conservaţi nu dau de fel nici o şansă de coborâre. Singura posibilitate rămasă pentru coborârea în galerii rămâne un salt pe stratul de pământ moale din fundul gropii şi asumarea căţărării sau folosirea unei scări.

Odată ajunşi în catacombe, mai degrabă două rânduri de galerii perfect conservate, umezeala ne pătrunde prin haine, iar liniştea asurzitoare ne ascute şi mai mult simţurile. Ca în orice loc neexplorat, atenţia ne dictează fiecare pas. Întunericul de smoală este cu greu biruit de una dintre lanterne şi de bliţul aparatului de fotografiat, în schimb imaginile surprinse sunt impresionante. Galeriile sunt pe două nivele, dintre care nivelul inferior ne este imposibil de explorat din simplul fapt că ne găsim călare pe el, cu picioarele înfundate în nisipul sub care este conservat. Pe extremităţile galeriei superioare reuşim să identificăm, de sub straturile de nisip, arce de cerc de la bolţile galeriilor de sub noi, îngropate sub nisipul pigmentat asemeni suprafeţei selenare, cu sute de cercuri formate de picăturile de apă ce s-au scurs din tavanul boltit. De jur împrejurul hrubelor se pot identifica vreo trei galerii prăbuşite, în mod controlat sau din cauze naturale, care probabil pe vremuri au făcut legătura cu alte galerii care străpungeau toată zona din jurul fostei Curţi Domneşti. Aerul în interior este rarefiat şi rece ca gheaţa. Singura aerisire este înfundată, iar pe suportul verde de deasupra hrubelor nu identificăm nici o continuare a hornului de aerisire care există în interior, semn că acesta a fost înfundat intenţionat.

Într-un colţ, chiar la intrarea în hrube, înfiptă într-o nişă, descoperim o făclie. Pe tavan, înfipte în tije de metal, se pot observa câteva socluri ceramice pentru siguranţe. Niciunde în încăperile îngheţate nu se observă vreun cablu care să demonstreze că hrubele au fost vreodată electrificate. În acest moment, aceste hrube extraordinar de bine conservate, sunt ale nimănui. „Nu ştiu nimic despre acele galerii. Or fi administrate de primărie, dar nu sunt date în grija noastră”, a declarat Letiţia Palaga, directorul Direcţiei de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat (DAPPP) din cadrul Primăriei Iaşi.

În opinia purtătorului de cuvânt al Primăriei, Sebastian Buraga, hrubele fac parte din patrimoniul naţional şi, în ciuda faptului că acestea se găsesc pe teritoriul administrativ al municipiului Iaşi, nu se ştie dacă ele sunt în grija municipalităţii. Deşi în urmă cu săptămână de zile, oficialii din primărie habar nu aveau de hrube, pentru a scăpa de presiunea acestui subiect care nu le este cunoscut, aceştia şi-au asumat administrarea hrubelor, în fapt - altele decât cele de sub fostul hotel Petersburg. „Da, acele galerii sunt ale noastre. Noi le-am astupat”, a spus Mihai Chirica, directorul tehnic al Primăriei Iaşi, făcând referire la hrubele acoperite asemeni unui buncăr, cu un brâu de beton, aflate pe extremitatea stângă a ieşirii din Palatul Culturii.

Fostă temniţă sau hrubă pentru alimente?

Potrivit cronicarilor, în jurul fostei curţii domneşti a Iaşului veacului al XVI-lea, pe lângă complexul de clădiri în centrul căruia se afla divanul mare sau spătăria, în incinta curţii se ridicau alte construcţii, printre care cazărmile, grajdurile, baia, cuhnea, pulberăria, biserica de pe poartă şi închisoarea. În ce priveşte închisoarea de la Iaşi, prima vorbire despre aceasta se face prin anul 1564, atunci când capitala Moldovei se stabileşte la Iaşi. Între anii 1803-1806, cu ocazia reconstituirii curţii domneşti, paraclisul din faţa Uliţei Mari, reprezentată de actualul bulevard Ştefan cel Mare, a fost demolat, iar în locul acestuia construită o poartă, lângă care se găsea vechea temniţă. „Tot în perimetrul Centrului Civic, spre Palat, a funcţionat pe vremuri vama domnească. Punctul central al vămii era prin zona actualei biserici Sf. Lazăr, iar în cazul invaziilor turcilor şi a tătarilor, galeriile vămii erau folosite ca adăpost. Săli subterane s-au mai găsit şi în zona Halei Centrale, dar mai erau şi la Casa cu absidă”, ne-a spus scriitorul Mircea Radu Iacoban.

O altă ipoteză, care s-ar putea apropia mai mult de adevăr, ţine de negoţul înfloritor care se derula în Iaşul acelor timpuri, majoritatea boierilor avându-şi casele în jurul curţii domneşti, fiecare prevăzută cu pivniţe încăpătoare pentru conservarea alimentelor. Totodată, zona centrală era recunoscută pentru hanurile sale, din ale căror pivniţe ieşeau carafele aburinde cu vin sau păstrămurile moldoveneşti. „Iaşul era în acea vreme un oraş al hrubelor, care ţineau loc de frigidere. Într-un târg care nu producea hrană, aceasta trebuia adusă la curţile boiereşti de prin împrejurimi şi se conserva la mare adâncime, ţinute între paie şi gheaţă”, spune Vasile Munteanu, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.

Chiar dacă timpul a fost generos cu aceste vestigii încă necunoscute ale unui Iaşi irepetabil, cei care le au în grijă mai pot să-şi contabilizeze încă un obiectiv pe care nu l-au fructificat aşa cum merită. S-au pe care, din ignoranţă, l-au uitat acolo, sub pământ.

Alegeri intre Spanu si Harap Alb

2011-04-09T17:56:00.003+03:00

Franturi de spovedanie

2011-03-17T18:59:00.004+02:00

Când „firmele de ouă” clocesc ziare on-line şi victimele ies din vatmani

2011-03-08T19:17:00.011+02:00

Un mogulaş care îşi târâie ouălele prin Iaşi, sătul de comercializat astfel de produse perisabile, s-a gândit că e timpul să rupă piaţa în două şi să lanseze un produs care să rămână în subconştientul colectiv, nu numai în stomacurile gălbejite ale clienţilor. Nici nu a sperat omul că va da lovitura din prima. După nopţi şi zile de interviuri, fiţuica on-line, pe numele ei „Cronica de Iaşi”, a reuşit să adune toată crema jurnaliştilor, cele mai bune condeie şi minţile cele mai sclipitoare. Priviţi ce a ieşit…

Ce-i drept e cam greu ca din atâta dedesubt să răzbeşti din prima la suprafaţă. Păi ori ne continuăm negoţul cu ridicata „al produselor lactate, ouălelor, uleiurilor şi grăsimilor comestibile”, ori tragem aiurea sirena pe calea ferată care trece pe sub pasajul subteran sau …transportul subteran pe care îşi propune să-l realizeze Alexandra Municipalitatea Iaşi.. Oricum ar fi, ţineţi-o tot aşa!

Novicii pot sta liniştiţi şi cloci în continuare perle pentru că nu sunt singurii dumari, vorba lui Edi. Chiar apusul lider al presei ieşene a scos dintr-un biet vatman o victimă, operaţie după care a mai şi avut puterea să facă declaraţii cu splina crăpată lângă tampon…

Şi ca omuleţii care-şi irosesc talentul pentru întocmirea obiectivă a unei cronici a Iaşului să nu simtă greu la stomac ouălele şi untura cu care sunt plătiţi, le mai ofer încă un exemplu grăitor asupra potenţei presei. În fapt era vorba despre pensii dar...mai carnivor din fire, Guvernul care taie in carne vie o mai muşcă şi el din când în când,..

Marturiile unor ziduri abandonate

2011-03-06T13:27:00.007+02:00

Faptul ca zidurile au urechi, dar si povesti de spus celor care au urechi sa le asculte, am stiut inca de de cand eram de-o schioapa, atunci cand, din primii bani castigati mi-am luat o lanterna pentru a explora pivnitele de sub turnul domnesc de la Palatul Culturii. Explorarile copilariei s-au transformat in timp in apeluri repetate pentru salvarea vechiului Iasi. Apeluri facute catre o administratie surda si oarba la drama vechilor ziduri care se naruiesc sub povara unor vremuri in care pentru niste neispraviti, viitorul imediat e mai scump dacat toate catedralele si palatele inaintasilor la un loc.

Ascunsă după un gard ruginit, Baia Turcească mai aminteşte de perioada sa de aur doar prin vitraliile care se mai disting, crăpate sau incomplete, pe arhitectura unică a clădirii din strada Crişan. Aspectul de abandon al clădirii este întărit de geamurile acoperite cu scânduri sau carton, uşa scorojită şi zidurile mâzgălite stângaci cu graffiti. Litigiile în care în mod condamnabil a fost prinsă această clădire au îndepărtat şi interesul pe care poate l-ar fi avut edilii de a o scoate din starea actuală.(continuare)

Casa Kieser, unul dintre cele mai vechi imobile de patrimoniu din Iaşi, este ameninţată cu demolarea. În locul acesteia, pe strada 14 Decembrie nr. 1 se intenţionează ridicarea unui bloc cu 14 nivele, faţă de cele trei caturi pe care le are clădirea. Ridicată în anul 1881, impozanta clădire care deschide îngusta stradă din centrul Iaşului se află în prezent ferecată cu lacăte şi înconjurată de intenţii potrivnice.(continuare)

Îngropaţi de-a valma în morminte străine

2011-03-01T07:11:00.007+02:00

Istoriile cu domnitori şi familii de viţă nobilă ies de multe ori din cărţile de istorie, iar personajele încep să bântuie precum fantomele prin Câmpiile Elizee. Că e vorba despre afaceri cu locuri de veci sau birocraţia care-i ucide încet pe cei ce încă n-au ajuns să fie găzduiţi în cimitirul Eternitatea, cert este că în spatele sintagmei de „cimitir închis”, în cel mai vechi dintre cimitirele ieşene se coace răsturnarea istoriei şi înlocuirea acesteia cu personaje contemporane cu împrumutul Românei la FMI. Intenţiile administraţiei cimitirelor din Iaşi de a pune mâna cu orice preţ pe parcelele şi cavourile vechilor familii de boieri ai urbei şi de a face din acestea o afacere sunt stingherite câteodată de urmaşii celor îngropaţi

Stabilit în Germania încă de acum 30 de ani, Johannes Sturdza, descendent al domnitorului Moldovei Ioniţă Sandu Sturdza, îşi caută de ani buni dreptatea pe plaiurile natale. (continuare)

2011-02-19T17:01:00.004+02:00

Avand in vedere ca reclama este sufletul comertului, Agentia de publicitate HutMedia va ofera o gama variata de produse si servicii, prin care dumneavoastra va puteti promova compania la cel mai inalt nivel.

Pe scurt: webdesign si programare web, SEO - optimizare pentru motoarele de cautare - afisare in prima pagina Google dupa cuvinte specifice activitatii, creare logo - identitate vizuala, flyere, distributie si productie pliante, calendare de buzunar/perete/birou, carti de vizita, foi cu antet, manual de identitate, cataloage de prezentare, printuri de mici si mari dimensiuni, spoturi audio/video, campanii de sampling si hostess, branding/rebranding, serigrafie: pix/bricheta/breloc.

Dezmat proletar cu tovarasul Nichita

2011-02-04T06:59:00.005+02:00

2010-12-03T19:49:00.007+02:00

Mic rol dupa o tragedie in doua acte

2010-12-01T21:04:00.003+02:00

Romania de export

2010-11-24T08:31:00.006+02:00

Una din posibilităţile de redresare a României, nu numai economică ci şi morală, este dată de exportul rămăşiţelor. Ce are România cel mai mult şi îi prisoseşte? Ce poate curăţa şi vinde de deasupra solului ei primitor pe care sălăşluiesc atâtea bogăţii? Bineînţeles - ţigani, fier vechi, ruine şi bălării.

N-aveţi colţi să roadeţi atât de mult Poet

2010-11-08T09:34:00.009+02:00

Hienelor ce aţi ucis Poetul
Nici sub drapel nu l-aţi lăsat să moară
L-aţi arătat cu degetul şi l-aţi muşcat cu verbul
De parcă geniul său era povară

Şi printre spumele ce gura vă umpleau
Voi v-aţi permis să-l faceţi mediocru
Pe cel ce neamul şi sfinţii îl jeleau
Iar El umplea mai mult ca niciodată locu

Rămâneţi mici şi muşcători la poarta
Acestui stat ce vă aruncă resturi
Căci niciodată nu o să atingeţi soarta
Poetului ce-a rostuit o ţară-n versuri

Vă voi trece clasa, pe voi şi pe femeile voastre

2010-11-06T18:49:00.008+02:00

De ieri, de când s-a dus Poetul
Mulţi detractori încercă să afirme
Grotesc, că s-a mai dus un …escu.
Acelor corbi ce muşcă din sicrie
Le amintesc că poezia are un nume …Păunescu

A fost, ce tragic sună, o flacără în furtună
Şi patimă, iubire, verb din românism
A exprimat şi Mioriţe dar şi turmă
Ne-a alinat cu versul său în comunism

O lume mistică se întrupa din Flacăra
Păduri de oameni cântau, El se ruga
De ieri, între scânduri din copaci fără pădure
Poetul s-a retras, luând cu el fantastica minune

„Rămâneţi într-o lume mai orfană
Murmuraţi rugi pentru voi, pentru părinţi
Făceţi-vă voi singuri o lume mult mai bună
Eu unul mă caţăr la cer, la îngeri iubiţi!”

Ca un smarald prins într-un kichi
Tu te-ai desprins de-această ţară
Prea brusc, ‘ntr-o dimineaţă cenuşie ca de tuci
- Poetul a plecat puţin să moară

Condei român, rămâi uscat
Poetul a plecat

Câteodată, când veştile năprasnice năvălesc peste oameni, cuvintele sunt prea sărace pentru a mai spune câtă iubire, respect, ură sau uimire a strâns sufletul într-însul de-a lungul timpului faţă de cel ce pleacă. Doar simţi. Exprimarea e parcă o piatră de moară iar cuvintele nu sunt de găsit pentru a zugrăvi un portret de poet. Pentru Păunescu verbul era găsit întotdeauna, chiar şi pe patul de spital, în aşteptarea celei căreia i-a cerut o scurtă păsuire, pentru că mai avea încă multă viaţă de împărţit lumii.

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!

(31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă)

Flacăra a mai pâlpăit cu lumina sa un ultim poem, un testament - dorinţă prin care şi-a împărţit sufletul în şapte zări, Moldova, Ardealul, Oltenia sa dragă şi Basarabia, către românii de pretutindeni, dar pentru El…dorinţa celor câţiva ani pe care şi i-a mai dorit s-a stins în zorii zilei de ieri.
Pe poeţii care mor, Doamne fă-i nemuritori!

Scrisoare către urmaşii mei

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.

Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.
Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Adrian Păunescu - Iubiţi-vă pe tunuri

Apocalipsa după Caragiale

2010-10-26T09:21:00.005+03:00

În pasaje, pe zidurile clădirilor din centru Iaşului, dar mai ales pe gardurile care împrejmuiesc "casa spânzuratului", clădirea cubică şi smolită ca o morgă, în care se pun pe catafalc piesele Naţionalului ieşean, afişe colorate sau banere însângerate anunţă Apocalipsa prin teatru. Baba Vanga îşi rostogoleşte personajele, pe rând, în moarte, incendii, năceluri, divorţuri, obezitate şi..tangouri finale. Soarta teatrului ieşean atârnă asemeni spânzuratului cu joben, agăţat de latura şubredă a casei mortuare de lângă ruinele fostului Teatru Naţional.

Dan Spătaru, idolul URSS

2010-10-17T16:51:00.002+03:00

Între foamete şi izbăvire, între grilaje şi credinţă

2010-10-16T11:31:00.010+03:00

Atenţie! Nebun în libertate!

2010-10-12T09:51:00.003+03:00

Ori suntem pupăcioşi, ori nu mai suntem...

2010-10-11T09:19:00.005+03:00

Şacalii din Consiliul Local

2010-10-04T21:18:00.003+03:00

Aventuri la Marea Neagra

2010-09-04T20:51:00.020+03:00

Şapte vipere cu corn şi atenţionarea la ton

2010-09-01T07:21:00.004+03:00

Nişte dudui de-ale lui Băsescu au dat curs zilele trecute unei iniţiative privind cenzura de expresie, bifând totodată şi traseul „pudibond” pe care limbajul on-line ar trebui să-l parcurgă. Nimic mai slugarnic şi depărtat de realităţile care zguduie în acest moment România! Una dintre aceste făpturi, senatorul Mihaela Popa, la rândul ei cadru didactic, a făcut în mod fatal un salt orb de la stadiul în care trepăduşii domniei sale din PDL au adus sistemul de învăţământ românesc, la lecţii de moralitate pe platformele on-line. Peste sugestia de a poposi mai îndeaproape asupra unor probleme reale care sunt de competenţa clicii de sub dictatorul Băsescu, vreau să-i aduc la cunoştinţă acestei femei, faptul că, personal, libertatea de expresie în orice formă găsesc de cuviinţă să mi-o exprim, mi-am câştigat-o printre gloanţele Revoluţiei din 1989. În schimb, respectul pe care îl caută domnia sa prin astfel de iniţiative şterse, nu se poate câştiga prin punerea pumnului în gură. Nu pot să am nici o pretenţie la această femeie, odată ce este subordonată sistemului dictatorial impus de Băsescu şi şleahta lui, ori să-mi doresc ca aceasta să nu aibă opinii convergente clanului care se află la cârma ţării. În schimb în cer să nu mai fie atât de vocală atunci când încearcă să suprime o libertate câştigată de mulţi dintre noi, cei din cealaltă Românie, ci mai degrabă să caute în străfundurile propriei conştiinţe, să vadă dacă n-a uitat pe cine reprezintă şi care ar trebui să fie rolul ei. Dau citire comunicatului remis recent către mass media „Senatorul Mihaela Popa a participat astăzi, 25 august 2010, la dezbaterea privind necesitatea adoptării Codului de conduită în mediul online, organizată ca urmare a demersului grupului de iniţiativă, ce propune adoptarea unui Cod de conduită pe platformele online, format din senatorii Mihaela Popa și Lia Olguța Vasilescu, deputații Cristina Ancuţa Pocora, Alina Gorghiu, Carmen Moldovan, Oana Mizil și fostul deputat Lavinia Şandru. „ Nu sunt adepta cenzurii și nu consider că este neapărat nevoie de o reglementare legislativă ci de o schimbare a mentalității prin educație. Propunem astfel adoptarea unui cod de conduită în mediul virtual, care să conțină cerința respectării de către administratori a Regulii de bun simț în mediul online.”, a declarat senatorul Mihaela Popa, vicepreședinte al Comisiei pentru Egalitatea de Șanse din Senatul României. Oare „păsărică” sau „ţigancă împuţită” nu sunt expresii care ar fi trebuit sancţionate de aceleaşi dudui oripilate de anumite limbaje. Oare acele ziariste nu aveau dreptul de a fi reprezentate de aceste feministe înflăcărate? Dacă cereţi bun simţ, verificaţi mai întâi dacă voi îl deţineţi!

România, prea DEPARTE de spiritul balcanic

2010-08-19T23:04:00.004+03:00

România lu Moromete

2010-07-29T07:52:00.023+03:00

Troforierul de Iaşi, ediţie specială

2010-07-22T13:57:00.015+03:00

Cum blochează un cretin circulaţia în Iaşi

2010-07-20T07:54:00.008+03:00

Astfel de faze se petrec zilnic în Iaşi dar nu sunt surprinse, iar în trafic acestea trec cu şi mai mare repeziciune. Atât timp cât Iaşul duduie la producţia de cocalari, ca idiotul surprins ieri blocând circulaţia maşinilor şi tramvaielor în zona Electrica, astfel de incidente vor mai apărea. Din păcate poliţia nu e niciodată prin preajmă. …Poate pentru a face un scurt preambul la lucrările care vor începe mîine pe tronsonul dintre Gară şi Podul de Piatră, un cretin s-a gândit câ n-ar strica să creeze un carambol. Zis şi făcut ! În momentul în care un echipaj al Electricom, a ieşit de pe strada Săulescu şi s-a încadrat pe b-dul Nicolae Iorga, pe sensul de mers către Podul de Piatră, a fost blocat în manevre de un Ford cu numerele IS 09 HET, care staţiona în mijlocul b-dului, chiar pe liniile de tramvai. Supărare mare pe idiotul de la volanul hârbului, în momentul în care a fost claxonat de munncitorii de pe maşina societăţii de electricitate pentru a le face loc ! Ca şi cum ar fi fost deranjat de pe vreun refugiu, cretinul cu IS 09 HET şi-a băgat cazanul chiar sub numerele maşinii şi a început să gesticuleze cu ridicări de umeri ca gelatinoşii de la scara blocului, fără a avea tupeul să se dea jos. La rândul lor, cei doi muncitori ai Electricom, în loc să coboare şi să-l curenteze pe cretin, îi făceau la rândul lor, din cabina maşinii, semne împăciuitoare de genul « Hai Vasilică tată, că este un bloc fără lumină şi tu o cauţi cu lumânarea pe mijlocul străzii! ». La această dispută moderată prin gesturi şi claxoane s-a alăturat şi un tramvai plin cu călători, care au mai trebuit şi ei să să aştepte vreo 15 minute până ce cretinul şi-a ridicat trotineta de pe şine. Într-o ţară normală, călătorii ar fi luat act de nesimţirea unui astfel de idiot şi l-ar fi penalizat din scurt aruncându-l cu roţile în sus. La noi… "românii e proşti şi răbdători!".

Ciobanii fatali de langa oi si realizatorii de emisiuni din papusoi

2010-07-17T09:40:00.003+03:00

Mai rău ca un plumb în oase

2010-07-15T09:49:00.009+03:00

Ziua de ieri a fost compusă cap coadă din tragism antic şi nenorocire modernă. Trezit pentru o nouă zi, în care speram să pot pun botniţă problemelor pe care le avusesem până ieri, vestea pe care am aflat-o la ora 7 a creat un uriaş vid. Fata cu părul de foc s-a stins! Pentru că aşa a vrut ea. Ce întrebări să mai poţi avea? Câţi dintre noi suntem viaţă dorită şi câţi ne aşteptăm la colţ să ne contrazicem prin astfel de gesturi finale? Parcă şi moartea era mai îngăduitoare acu ceva vreme. Mai păsuia, mai sărea peste rând... Apoi, ziua de ieri a mai adus o plecare. A lui Trofor. Nu dintre noi, din fericire, ci din mizeria din administraţia ieşeană. Nişte capitole se sfârşesc prea brusc şi nimic bun nu vine în continuare.

Biletul de adio

2010-07-14T11:35:00.001+03:00

Cultură şi miştocăreală pe scena administraţiei ieşene

2010-07-11T19:17:00.008+03:00

Poate e o diferenţă minoră, însă ţinând cont de tam-tam-ul lui Nichita vizavi de cum susţine el cultura ieşeană, mi se pare un fapt josnic să aloci sume importante de bani pentru miştocăreli culturale de imagine şi să nu poţi susţine un biet site din care potenţiali spectatori ai producţiilor şi celorlalte evenimente găzduite de Ateneul Tătăraşi, singurul obiectiv al Primăriei Iaşi cu o largă desfăşurare, să fie vitregiţi de un afişier on-line. Să punem acest lucru la pachet cu lipsa de aproape doi ani a unui manager, după fugărirea de către pudici, a lui Benoite Vitse, sau pe un dezinteres din ce în ce mai susţinut din partea municipalităţii pe actul cultural în sine? Până la urma urmei cine mai se produce în sălile Ateneului Tătăraşi, decât fruntaşii PSD, în goana lor efemeridă după putere, ca apoi să bocească în faţa presei că acustica sălii n-a reuşit să le ducă cu succes în casele ieşenilor, minciunile sfruntate? Singurul act cultural care se mai susţine pe scena Ateneului, se datorează iniţiativelor teatrale private, care mai alungă păienjenii ocloşiţi în colţurile arar iluminate ale scenei. Oare să fie la mijloc faptul că acea ctitorie de pe buza Tătăraşului este opera bătrânului Simirad?

În paralel, cu excepţia superficialilor consilieri ai PNL, care condamnă activitatea Teatrului Luceafărul, poziţia Consiliului Judeţean este una foarte pozitivă în ceea ce priveşte susţinerea activităţii singurului teatru din subordine. Fac abstracţie de cultul personalităţii doctorului, academicianului, ambasadorului, matematicianului şi şefului Judeţului Iaşi, Excelenţa Sa, Constantin Simirad, dar nu pot decât să apreciez susţinerea sa pentru acest „kinder life”. În ciuda budei pe care a vrut să şi-o adâncească pe bani publici, a mausoleului din Copou, acest Moş Goriot al judeţului, încă mai are bunul simţ de a-şi susţine porţia sa de cultură.

Asemanari surprinzatoare

2010-07-10T17:55:00.005+03:00

Cernobîlul a lăsat în urmă multe creaturi stupide

2010-07-08T20:01:00.009+03:00

Consumaţi cianură! Ajută la epurarea speciei de tyranosauri care put pe scaunele de la capătul celor trei cifre aruncate populaţiei ca o mare şmecherie salvatoare. Această recomandare călduroasă le-o fac, şi cu prospect dacă e nevoie, celor de la 112. Acest serviciu de gaiţe care interoghează în contra timpului de intervenţie, creat prin desfiinţarea unor linii directe, este una dintre cele mai abjecte şi ineficiente instrumente aruncate în sprijinirea cetăţeanului aflat în situaţie de urgenţă. Ultima mostră de deserviciu public mi-a fost dată în urmă cu câteva zile când, aflându-mă la cafeneaua din Piaţa Unirii cu surorile şi nepoţica mea de câteva luni, am fost martorul şi în acelaşi timp subiectul unui incident care ar fi putut avea consecinţe foarte grave. Imediat ce am ajuns pe terasă şi o ospătăriţă a onorat comanda, o sticlă de vodcă a aterizat pe masa noastră cu efect de grenadă, secţionând practic de la jumătate una dintre sticlele aflate pe masă şi creând o explozie de aşchii de sticlă, care au sărit pe mâini, pe feţe, pe haine. Din fericire, nepoţica mea se afla în cărucior, în spatele prelatei de protecţie iar cioburile nu au ajuns la ea. Instinctual, după ce am văzut într-o secundă că nimeni nu e rănit, am ajuns pe trotuarul lateral terasei şi am scanat faţada blocului de unde acea nenorocire bipedă aruncase sticla. Cum în găoacele blocului nu se contura nici o meclă, am apelat, ca orice cetăţean credul, la acest infect serviciu - 112. După câteva secunde bune, o voce blondă a catadicsit să mă descoase iar imediat a urmat legătura cu „organu”, care a procedat întocmai ca interlocutoarea de dinainte. „Aţi identificat persoana care a aruncat sticla? Sunt martori care au văzut-o? Păi cu ce putem noi să vă ajutăm?” După o astfel de reacţie incredibilă, care nu s-ar fi soldat nicidecum cu vreo deplasare la faţa locului a vreunei trupe de mascaţi, i-am închis telefonul cretinului şi am sunat pe cineva din Miliţie care a promis că va trimite o patrulă. După 10 minute am fost sunat de un reprezentant al acestei minunate instituţii, care mi-a cerut relaţii suplimentare. După alte 30 de minute, timp în care toţi locatarii din blocul din care se aruncase, se puteau îmbarca liniştiţi spre Trinidad Tobago, şi-a făcut apariţia o patrulă mobilă.

Tacticoşi, cei doi slujbaşi au coborât din utilajul în care le dospea curu, precum doi pisoi treziţi brusc pe straşina casei, şi-au îndesat caschetele peste vidul dintre cele două urechi şi au păşit gravi şi uşor dezorientaţi spre locul faptei, încă stingheriţi în coaste de spătarele scaunelor. După legitimarea de rigoare au şi dat verdictul. „Sigur a aruncat vreun boschetar de pe terasa blocului, că la a doua scară nu au interfon”. După ce şi-au dat cu presupusul, cei doi au apucat cu pas sprinten, ca doi bătrâni scăpaţi de la azil, să adulmece terasa. „S-a mai aruncat de câteva ori pe terasă cu pietre şi alte obiecte. De fiecare dată când am sunat la Poliţie, nu a venit nimeni”, ne-a spus între timp una dintre ospătăriţele de la cafenea. Lângă terasă se jucau nişte copii. Pe trotuarul de sub bloc, bătrâni cu paşi moi îşi făceau promenada de după-masă, oameni care nu ar fi putut face nici un gest să-şi salveze acei ultimi ani ramasi, din faţa vreunei sticle sau pietre aruncate cu inconştienţă şi premeditare de nişte cretini. „Nu am găsit nimic, dar vom mai trece periodic să verificăm. Administratorul ar trebui să pună lacăt la uşa de pe terasă”, a fost toată concluzia „eficientei” anchete a celor doi caschetari. Acesta este încă un aspect care demonstrează că siguranţa cetăţeanului e frecţie la picior de lemn iar intervenţiile şi verificările mai amănunţite ale organelor nu se fac decât atunci când sunt victime. Somn uşor în bocancii statului şi nu uitaţi să trageţi caschetele pe ochi să nu vi se prăjească neuronu! Şi nu uitaţi…consumaţi cu încredere cianură!

Nu vă apucaţi de mâncat coliva! Mai avem puţină frişcă.

2010-06-23T17:45:00.003+03:00

Iaşi- a fost odată

2010-06-22T08:55:00.002+03:00

Poliţiştii lui Hordilă, sclavii firmelor de pază

2010-06-19T09:14:00.010+03:00

Nu m-am aşteptat niciodată ca vreun poliţist comunitar să ştie şapte limbi străine sau să citească Kant în post, ci am avut doar aşteptările normale ale oricărui cetăţean – să-şi facă dracului treaba pentru care este plătit. Se pare însă că la Poliţia Comunitară nu se respectă nimic iar singurul scop al acestor mameluci este să se uite după ţâţe şi cururi pe stradă şi să salute respectuos buhaii firmelor de pază. O astfel de certitudine mi-a fost întărită şi mai mult ieri, în urma unui incident petrecut într-una dintre cele mai insalubre crâşme din Iaşi, o sordidă speluncă de lângă piaţa Alexandru cel Bun, numită …Four sister. Un buhai de ţigan de prin Slobozia, de vreo sută de kile de maţe şi şunci, pe nume Sandu, i-ar fi dat în cap cu o sticlă unui bătrân aflat pe terasă şi în acelaşi timp ar fi încercat să se impună şi în faţa celorlalţi boschetari care consumau lichide de frână de la Mariţa, una dintre cele patru târfe de „surori” care stau la baza compoziţiei acelei cloace infecte de lângă piaţă. Lumea, ca la circ. În momentul în care am ajuns la locul incidentului şi-au făcut apariţia şi dulăii de la IGS. Scroafa din Slobozia, însângerată la rândul ei, a fost imobilizată, târâtă pe terasă şi pusă la păstrare sub bocancu unui burtos pe nume Nelu Corduneanu, - nici o legătură cu interlopii, bocanc care pentru a întreţine funcţiile vitale în ţigan, îşi mai făcea de treabă printre şuncile borcoiului. „Nu e primul incident cu ţiganu acesta pe aici. A venit de pe la Slobozia sau Voineşti cu ţigăncile lui care vând ştevie sau leuştean pe lângă piaţă şi tot timpul pune mâna în gât la câte un om ca să-i dea ba una ba alta. Cât e ziua de lungă, numai scandalu la ţiganii ăştia îl auzi, ba pe lângă calea ferată, la crâşmele astea din zonă, în parcarea de la piaţă…”, şi-a descărcat oful unul dintre muşterii. (notează Hordilă!). Între timp, pe bătrânul lovit de ţigan, care fusese năpădit de sânge din cap până în picioare, se arunca cu apă pentru a-l curăţa şi în acelaşi timp a se depista unde este rana, pentru a-i fi oprită sângerarea. O zdreanţă de agent de la IGS a încercat să oprească această operaţiune, moment în care l-am luat la întrebări. Orice zdreanţă care nu are replică contracarează tot printr-o întrebare. „Da d-voastră cine sunteţi? Vă rog să părăsiţi obiectivul!”, mi-a spus ciulamaua cu IGS pe spate.

Văzând că nu are nici o şansă de succes l-a chemat pe un comunitar care freca o staţie de emisie - recepţie şi i-a dat instrucţiuni. La rândul lui, de unde dracu au leprele astea atât timp să vadă filme poliţiste?, caschetaru a intrat pe terasă şi m-a invitat să părăsesc obiectivul pentru că cică acolo ar fi nişte probe. „În ce obiectiv asiguraţi în acest moment paza?”. Păii, în piaţă”. „Şi de ce aţi părăsit acel obiectiv public pentru care sunteţi plătit şi aţi venit foarte „operativ” la un incident petrecut într-o crâşmă asigurată de IGS? Sunteţi subordonat acestei firme?”. Sub caschetă s-a lăsat tăcerea iar papiţoiul a fugit practic, unde altundeva, decât în …crâşmă. Pentru ce? Să-i dea raportul puţoiului de la IGS. Solicitat să se deplaseze la locul incidentului, acel sclav comunitar ar fi trebuit să asigure doar perimetrul din jurul terasei ci nu interiorul crâşmei, atribut care revenea firmei IGS. Ce scrie în rest în fişa postului la această paiaţă, nu se ştie.

La fel cum nici Hordilă, şeful comunitarilor, nu a avut bunăvoinţa să ne răspundă la telefon pentru a ne da nişte lămuriri privitoare la cum se asigură paza în obiectivele plătite de la buget, mai ales pe fondul reducerilor de personal, dacă angajaţii lui sunt plătiţi cu jumătate de normă de IGS să facă pază şi la crăşmele asigurate de ei sau în definitiv, dacă îşi mai are rost existenţa unei astfel de structuri ineficiente, de scroafe dormitoare, în baza cărora cetăţeanul trebuie să-şi asigure singur siguranţa.

P.S. Un bătrânel a fost tăiat de un ţigănoi. Ţigănoiul a fost aruncat ca un sac de cartofi în maşina Poliţiei Comunitare. Bătrânelul a rămas să sângereze pe terasă. Jumătate de oră, până la apariţia Ambulanţei. Ce contează mai mult, salvarea unei victime sau reţinerea infractorului?
P.S Pentru toţi burtoşii şi caschetarii – făceţi-vă treaba scroafelor că dacă vă întoarceţi înapoi la ţară, moare brazda sub voi de putori ce sunteţi!
P.S. Hordilă, mai lasă festivismele cu Nichita şi mai coordonează-ţi oamenii! Apropo, pe lângă piaţa Alexandru există un ridicat potenţial infracţional. De altfel, cred că treaba ar trebui să şi-o facă în aceiaşi măsură şi şpăgarii de la Sanepid, ASP, Garda Financiară şi ceilalţi inspectoraşi care fac parte din cârdul de control, care închid ochii la modul cum funcţionează tavernele care adapă scursurile Iaşului.

Un punct prea îndepărtat de România

2010-06-13T14:56:00.024+03:00

Am fost deunăzi, cu o delegaţie de ziarişti din ţară, până la Bruxelles, la o aruncătură de băţ peste deal, dar la milioane de kilometri distanţă de prostia mioritică care ne înghesuie existenţa în această Românie aflată în plină dictatură. Nu că acolo ar exista perfectul uman, gena de european nealterat, ci este de apreciat în primul rând cultura relaxării, libertatea care domină relaţiile interumane, detaşate de încrâncenarea şi limitarea gesturilor publice specifice românilor. A fost o reală bucurie să stau două zile departe de acest popor trist din care mă trag, plin de carcase bipede, rătăcite şi goale, cu testicule seci, năpădit de acea „răbdare ultimă”, iobăgească. Nu mai departe de aceste stări de fapt, se află şi ai noştri tineri europarlamentari şi aici mă refer la în mod special la suceveanul Petru Luhan, căruia ţara i-a dat şansa, nemeritată, să obţină un post de deputat la Bruxelles, de pe care, cocoţat ca orice parvenit, uită de reprezentarea pe care trebuie să i-o dea României şi acuză presa din ţară de faptul că nu-i închină ode, că nu-i citeşte intenţiile mărunte printre rândurile comunicatelor seci. Reprezentarea României şi a problemelor ei la Bruxelles, Strasbourg sau Luxemburg, mi-a scăpat încă de la începutul aderării noastre la UE şi implicit a căpătării unei reprezentări în fizic, prin europarlamentarii români trimişi acolo, un Luhan, Becali, EBA şi alte caricaturi care nu-şi găseau locul în politica autohtonă. În ce-l priveşte pe „amfitrionul” acestei vizite, ieşeanul Cătălin Ivan, activitatea acestuia este, aşa cum spunea şi el, una susţinută, dar nu prea se vede nimic concret pentru România, la trasul liniei. În schimb, simplitatea şi coerenţa acţiunilor lui, faptul că măcar ştie care îi este rolul acolo, dar şi raportul pe care îl susţine cu presa, îl creditează ca fiind unul dintre puţinii români din Parlamentul European care învaţă din mers arta dură a negocierii unor drepturi ale României în Europa. E un drum greu însă să te lupţi pentru vizibilitatea unei ţări şterse.

P.S. Faptul că europarlamentarul nostru a fost cam scoţian la cinste, într-un Bruxelles în care o ciocolată ajunge cât greutatea ei în platină, asta e altă treabă.

P.S.1 O parte din aceste clipuri au caracter de pehlivănie şi trebuie vizionate ca atare.

Bruxelles în diverse ipostaze

Problemele unui român la Bruxelles

Bruxelles- prima parte

2010-06-08T09:30:00.003+03:00

Deocamdata un intro neutru la vizita facuta la PE saptamana trecuta

Brigada Diverse - ultimul spectacol

2010-05-27T08:47:00.002+03:00

A apărut Buchinistul de Iaşi

2010-05-21T10:05:00.020+03:00

O nouă apariţie pe piaţa anticariatelor online din România. În perioada următoare "Buchinistul" va suporta îmbunătăţiri substanţiale.

O scurtă istorie ilustrată a presei ieşene

2010-05-18T20:34:00.062+03:00

A fost ceva cândva. Acum a mai rămas…altceva. Sunt multe de spus şi în acelaşi timp nu se găsesc suficiente cuvinte. Imaginile surprind mai mult decât am putea noi spune…

Înainte mai jucam un şah, mai făceam un mers, o mutare…

Acum o dăm la table pe malul bălţii

Înainte unii făceau maţu mare..

Acum unii nici n-au după ce se pişa

Înainte distracţia era distracţie

Acum ne îmbătăm cu apă rece

Înainte era ceva de mâncare pentru toţi…

acum numai pentru vreo doi

Cu toate astea…
Show must go on!

Relicva din râpă

2010-05-16T07:58:00.005+03:00

De cele mai multe ori, sintagma “fostă mândrie a industriei ieşene”, sau de altundeva, stârneşte nostagie, dar lasă în acelaşi timp şi un gust amar, al irepetabilităţii. O astfel de senzaţie ne este dată şi atunci când vorbim despre fosta realizare a perioadei socialiste, actuala ruină a incineratorului de deşeuri menajere de lângă cimitirul “Sf. Vasile”. Ca o ironie crudă a sorţii, această vecinătate nu este întâmplătoare, căci incineratorul n-a funcţionat decât o vară, şi-a murit. Făcut la repezeală, dintr-un capriciu a Elenei Ceauşescu, incineratorul a ars gazul de pomană, căci scopul pentru care a fost ridicat nu a fost atins nici până azi. „Ideea a pornit din start greşit pentru că proiectantul a luat pentru determinarea puterii calorice a incineratorului, de la groapa de gunoi, deşeuri menajere nesortate care aveau putere calorică zero. La acea vreme nu avem voie să folosim combustibil. Prin arderea acelor deşeuri urma să producem apă caldă menajeră pentru blocurile din zona Purcica. În paralel s-a mai încercat folosirea incineratorului şi în fabricarea de cărămizi ceramice. Practic, din arderea deşeurilor rezulta acea cenuşă, care folosită prin anumite proceduri, rezultau nişte blocuri ceramice”, a declarat consilierul local Constantin Neculau. Incineratorul de deşeuri menajere a fost finalizat în anul 1983 şi a fost închis în anul următor. Investiţia uriaşă la nivelul acelui an, de 46 de milioane de lei, nu şi-a dovedit nici un minut rentabilitatea. „Acest crematoriu a fost construit în idea incinerării deşeurilor menajere. Ideea în sine a fost bună dar realizarea a fost defectuoasă, neunitară, pe de o parte şi din faptul că utilajele care au fost montate proveneau de la Uzina Vulcan Bucureşti iar automatizările erau asigurate de la Timişoara. Singurul act eroic a fost partea de construcţie de tip industrial, de care s+a ocupat fostul IGCL (Întreprinderea de Gospodărire Comunală şi Locală n.r.). La baza acestei investiţii a stat o comandă a Elenei Ceauşescu. Pe lângă incineratorul de la Iaşi au mai fost comandate alte două la Constanţa şi Craiova, dar acestea, din anumite motive nu s-au mai construit”, a spus Constantin Neculau.

Incineratorul, o imensă groapă de gunoi neautorizată

Astăzi, incineratorul este o ruină aruncată într-o râpă de la poalele cimitirului Sf. Vasile. În acelaşi timp, o uriaşă groapă de gunoi. Mormane imense de cruci de lemn, coroane pe care se mai disting ultimele mesaje, mii de deşeuri de plastic de la lumânările care au adus puţină lumină răposaţilor care odihnesc în cimitirul „Sf. Vasile”, dar şi mii de PET-uri, se aglomerează către una dintre intrările în crematoriu, parcă pentru a fi topite într-un scop nobil. Împrejurul crematoriului se văd zeci de vile cochete, cocoţate pe dealurile din vecinătate. Numai crematoriul de lângă cimitir a încremenit în timp. În mai 2009, printr-un proiect de hotărâre, consilierii locali au aprobat trecerea incineratorului, din administrarea Citadin SA în grija DSPM, în scopul unei schimbări care se lasă aşteptate. „În locul fostului incinerator dorim să mutăm componenta de mecanizare a DSPM, baza de ridicări maşini, care este acum în Baza 3 şi dacă vom avea bani vrem să facem şi sediul administrativ al DSPM”, a declarat Luminiţa Sălceanu, şefa DSPM Iaşi. Dorinţa directoarei s-a lovit deja de refuzul nefondat al consilierilor locali şi se va mai lovi şi de bugetul insuficient al DSPM, cel puţin în ceea ce priveşte mutarea sediului administrativ. Încă o dovadă a faptului că aleşii locali habar nu au de conţinutul proiectelor de hotărâri care le sunt date spre analiză, proiecte importante care le cer un vot decisiv în beneficiul urbei, este dată de respingerea hotărârii privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici pentru construirea noii baze DSPM. „Derularea acestei investiţii nu are nimic de-a face cu proiectul pe care consilierii locali l-au respins, aceştia nefiind în cunoştinţă de cauză. Ceea ce vom face acolo va implica demolarea clădirilor existente, consolidarea parapeţilor, amenajarea de garaje pentru depozitarea vehiculelor DSPM. Este o zonă de versant care nu corespunde construcţiilor. E o râpă. Această investiţie este cu atât mai necesară cu cât în acest moment acolo funcţionează un depozit de gunoi neautorizat”, a declarat Mihai Chirica, directorul tehnic al Primăriei Iaşi. Pentru construirea noii baze DSPM, a fost stabilit un buget de 11,7 milioane lei, echivalentul a aproximativ 3 milioane euro. Pentru a acoperi o parte din sumă, municipalitate a recurs la concesionarea vechii baze din Bucium nr. 26 către Dedeman pentru o perioada de 49 ani. În anul 2008, Dedeman a câştigat licitaţia cu o ofertă de 140 mii euro pe an pentru cele 4,5 hectare din Baza 3, practic la incredibilul preţ de 3,1 euro metrul pătrat pentru o perioadă de un an.

Centru de zi pentru boschetari, la crematoriul de la Sf. Vasile

Dezvoltarea zonei din jurul incineratorului s-a făcut mai mult pe versanţii dinspre CUG. Aleea Tudor Neculai, în capătul căreia se face intrarea pe domeniul unde se găseşte incineratorul, a rămas la fel de neatinsă de beneficiile lucrărilor pe care Primăria le face din banii luaţi cu împrumut. „Vecinii de pe aici au făcut adrese către Primărie pentru a se pune iluminat public şi pe această străduţă dar nu s-a concretizat prin nimic. Poate dacă se va face aici ceva cu acest complex care este păcat să se piardă, se vor mai îmbunătăţi şi pe aici unele lucruri. Ca o părere personală cred că se poate foarte bine ca pe actuala structură a clădirilor care mai sunt, să se reconstruiască un centru de zi pentru boschetari, să-i strângă, să li se dea o masă caldă şi să fie spălaţi”, este de părere preotul de la Biserica „Sf. Vasile”. Scopurile nobile nu le lipsesc nici celor din Primăria Iaşi, care aştern de zor pe hârtii, investiţii care ar scoate unele zone dintr-un con de umbră şi le-ar aşeza în acolo unde ar trebui. Greu le este însă a concretiza şi tocmai de aceea, multe dinte investiţiile răposatei perioade comuniste, ajung gropi de gunoi sau materii prime pentru firmele de reciclări.(articol aparut in Evenimentul)

No comment

2010-05-13T09:42:00.003+03:00